December 28, 2012No Comments

De doi ani, de cand particip la alcatuirea propriului top al celor mai bune albume din anul respectiv, ma incurc in plasa ce cu indemanare mi-o tes de-a lungul anului. Imi place sa cred ca am gusturi cel putin bune, si-mi place sa se vada asta, prin felul in care ordonez nemilos albumele. Vreau sa intre in lista si trupe ceva mai necunoscute, cu ajutorul carora “sa spun ceva despre mine”, care sa-mi delecteze elitismul, dar in fata numelor mari, nu ma pot abtine, si-mi plec capul cu adulatie, oferindu-le locuri in loja primelor 10 pozitii. Va spun sincer, nu ma pricep sa judec muzica.

In consecinta anul acesta am decis sa va prezint o lista cu 50% mai concentrata si mai sincera. Lista celor zece albume care mi-au placut cel mai mult in 2011. Asadar, in ordinea preferintelor, pe pozitia cu numarul 10, intalnim pe:

10. THE WEEKND  House of Balloons

– Nascut in 1990, Abel Tesfaye – canadian de origine etiopiana – toarce si miorlaie ca un motan ranit in mijlocul dragostei. E irezistibil felul in care injura cu naduf, da cu sapca de pamant, o face curva, dupa aia zice c-o iubeste si ca-i lasa ei toti banii. Totul pe o muzica sexy, interesanta si dansanta. (Au aparut inca doua albume de la dumisale anul acesta, dar sincer din nou, n-am apucat sa le ascult)

09. BON IVER  BON IVER

Daca barbosul Justin Vernon ar scoate maine un audiobook de invatat limba japoneza, sunt sanse mari sa ajunga pe playlistul multora dintre noi. Pentru ca tipul e croit sa fie iubit, e talentat, e deasupra conceptului obisnuit de coolness, e modest, e sensibil, si anul trecut a cantat background vocal la concertele Kanye West. Ce sa-i mai ceri? …Emma, de ce?!

08. RADIOHEAD  THE KING OF LIMBS

Thom York incepe usor sa devina un fel de alt-Jesus, ce in curand va pleca acasa la el, in cine stie ce alta dimensiune. Tipul e translucid, e modern, danseaza ca un diavol, un Dorian Gray pe cinste. Iar Radiohead suna atat de proaspat, ca par o trupa la debut. Cinste!

07. JAY Z  KANYE WEST  WATCH THE THRONE

Albumul celor doi nebuni e un fel de indie-hip-hop, o nișa suculenta si extrem de gustoasa. E ego-blasting, e foarte sexy, si te poarta in paradisul increderii de sine si a posibilitatilor nemasurate.

06. DEATH CAB FOR CUTIE  KEYS AND CODES

De la The Boy With No Name a lui Travis nu m-am mai simtit atat de ocrotit si relaxat in compania unui album. Keys and Codes este elegant, retinut si de cursa lunga.

05. THE BLACK KEYS  EL CAMINO

Frățiorii din Akron, Ohio just did it again. Albumul e tamplarie de export, piesa buna dupa piesa buna, pare simplu si barbar, dar sta pe-o productie Danger Mouse-iana de orologie elvetiana (desigur). Si daca pana acum se spunea despre ei ca au adus blues-ul in secolul 21, pe albumul asta se ocupa si de rock’n’roll. Iar rock’n’roll-ul, stie toata lumea, e cel mai misto.

04. tUnE YarDs  w h o k i l l

Femeia asta e uimitoare. Femeile sunt uimitoare. Abia astept sa conduca lumea. Pana atunci, Merrill Garbus – tanara care are trupa asta adica, merita o serie de aplauze stand-up, pentru muzica ex-ce-len-ta, variata, soulful si gratioasa, cu care dicteaza timpurilor in care traieste. Adica nu invers, s-a inteles, da?

03. BATTLES  GLOSSDROP

Am vazut trupa Battles in concert, intr-un clubușor mediu, acum o lună. Show cu extraterestri. Trei umanoizi veniti sa ne cante din folclorul planetei lor. Am luat foc, va spun!

02. JAMES BLAKE

Am vazut artistul James Blake in concert, intr-un clubușor mărișor, acum mai puțin de-o lună. Sensibil ca o vergea, timid si ultratalentat. Un teenager, muzica viitorului. E clar.

01. DESTROYER  KAPUTT

Frișca supremă, eclaire-ul zeilor, drog, poezie si hipnoza. La multi ani, băi 2012!

August 29, 2012No Comments

Chilly Gonzales – “Solo Piano II” [album, 2012]

Precum ciocul găinii care ciupește cu precizie atomică locul unde se află grăunța de porumb în pofida vederii sale care cu greu poate fi numită vedere – mai degrabă un soi de preștiință, o clarviziune – la fel clapele pianului lovite de canadiano-francezul Chilly Gonzales – marele transpirator și deținător de record Guinness pentru cel mai lung concert de pian (27 ore, 3 minute, 44 secunde) – apasă direct pe buboaiele sufletești ale omului care suntem noi, astăzi.

Chilly Gonzales a mai făcut un album doar cu pian în el (dar și altele cu mai multe instrumente). Albumul ăsta e al doilea, doar cu pian-pian în el. De unde și legătura cu numele Solo Piano II (2).

Prima piesă se cheamă White Keys și foarte frumos că se cheamă White Keys, pentru că zâmbești și-ți aduci aminte de trupa Black Keys. E o piesă smulsă notă cu notă din ADN-ul pe care-l ai în salivă, e frumoasă ca prima iubită alături de care simțeai că vrei să spargi Banca Națională și să tragi la liber cu mitraliera în bystanders, ca prima dată când ți-ai dat seama că ai un iubit care transpiră ca un marfar rusesc doar pentru că te vede. You got me.

A doua piesă e o frecție romantică, bună și aia, desigur. Să fac eu una la fel de bună și după aia vorbim? Ei bine, nu! Nu ăsta e rolul nostru, aici la Wetpaper, rolul nostru e să fim aici, la Wetpaper.

A treia piesă, Minor Fantasy e și mai low. În muzică, pe foarte pe scurt, avem game majore și game minore. Și alte game cu nume grecești și alte nume. Minorele egal tristețe, complexe, frustrări, coșuri, jail time. Majorele egal tot înainte, vamonos chicas y chicos că que sera sera! La minutul 1.12 începe o temă de blues care e faină.

A patra piesă, Escher.

A cincea piesă… aah, a cincea piesă. Rideaux Lunaires. Legenda spune că Chilly Gonzales a compus-o după ce a asistat la o operație pe cord deschis a unui fluture de-o zi.

Nero’s Nocturne e și ea, foarte-foarte frumoasă. Doamnelor, domnilor, vorbim aici de un fenomen de “instant liking”, în cazul majorității pieselor, nu neaparat doar a ăsteia. Trec 5 secunde și gata, you’re sold.

Derulăm până la piesa zece, Othello. Piesa zece, Othello. Așadar, a zecea piesă e Othello. Fătată din magma Pământului (sau Terra, nu?) e tot ce-i mai bun și mai rău pe lumea asta. E sublimă, e kitchoasă, te-ntrebi dacă n-ai auzit-o în 2004, de la Delia de la N&D, îți dai peste gură, stai că-i WolfGang Amadeus Mozart Frate de fapt, n-are cum totuși, că-i manea, cum să fie manea, ești nebun, e choux a la creme, da’ de ce-i zice Othello, de ce-i așa frumoasă și proastă, cum de mă înșeală dacă are-un suflet așa de bun, aaaah, dulce ignoranță, pas de ne pasă!

Următoarea, unșpe, Train of Thought, e pur și simplu foarte dată naibii de frumoasă și simplă, albă-albă, Chilly Gonzales, efectiv mersi!

Doișpe, WinterMezo, deși parcă prevestește sfârșitul albumului, e neconcluzionantă totuși, nu-i nici oraș, nici natură, e balcon cu priveliște spre parc, are-un fel de optimism perdant, ca atunci când printr-un efort conjugat, îți iei adio de la cineva pe messenger și doar bunul vostru simț vă face să încheiați asigurându-vă unul pe celălalt că totul va fi bine și că mai vorbiți voi.

Penultimele două, desăvârșit de simple și melancolice, desăvârșit de așa cum e viața atunci când n-ai altă treabă decât s-o trăiești, desăvârșit de la ultima comandă și hai totuși să mai luăm un pahar, ultimul, ultimul și gata, mai dă-ne unu de fiecare și gata, încheie un album ce nu te va face să te scarpini nici măcar o singură dată. Un album curat, de nota zece.

(apărut inițial pe wetpaper.ro)

August 3, 2012No Comments

John Frusciante – “Letur – Lefr” [EP, 2012]

Ar fi o descriere echilibrată dacă am considera starea emoțională a cercetătorului (grad 2) Artemidor ca fiind una de nervozitate relativă. Nu e prima prezentare pe care o are de făcut în cadrul Întâlnirilor de Arheologie sonoră, însă particularitățile recentei sale descoperiri sunt departe de a fi elementare. Palmele i s-au umezit, iar digestia îi e deranjată de experimentele instabile ale companioanei sale, cercetător (grad 4) la Arheologie gastronomică. Artemidor nu înțelege ascensiunea rapidă a acesteia la grad 4, dar noi știm, e un lucru știut, în urma Pactului și a modificărilor genetice și hormonale care i-au urmat, creierul masculilor e departe de-a mai atinge performanțele cerebrale ale femelelor. Afacerea murdară a dispariției Nesemnatarilor (să nu ne ferim totuși de la a-i spune pe nume: Genocidul necesar, așa l-au numit) de acum 702 rotații a aruncat în neant și ultimele repere pe care cercetătorii masculi le mai au despre vechii bărbați. O constantă indigestie psihică a fost totuși imposibil de înlăturat în totalitate, iar astfel cercetătorii masculi continuă să-și privească din când în când companioanele cu o posacă mirare îngândurată.

Momentan însă, pentru Artemidor, indigestia gastrică e mai puternică decât cea psihică, iar până la prezentare mai sunt doar trei unități de rotație. Timpul lipsește chiar și în viitor!

Munca de arheolog sonor e frumoasă, iar Artemidor e un cercetător iscusit. Numele său îi provoacă descărcări de încântare, iar dacă ar ști motivul pentru care l-am botezat astăzi așa, cu siguranță ar fi de-a dreptul măgulit, poate chiar ar încerca să mă contacteze. (I-am găsit numele pe un mormânt în cimitirul din Cernăuți, unde-am fost în weekendul trecut, mi s-a părut un nume foarte bun și am vrut mult să-l folosesc undeva.)

Lui Artemidor i s-a repartizat spre decodificare și clasare clusterul F, secțiunea J, sub-secțiunea J-028-205-01. Arhivatorii au făcut cum i-a dus capul mai bine, au clasificat Rămășițele alfabetic, sortând cantitatea de date salvată, timp de sute de rotații.

Iată câteva exemple ale descoperirilor care-i produc bucurie personală și satisfacție profesională cercetătorului nostru:

a) decodificarea unui fișier sonor ca fiind răgetul unui jaguar – Panthera onca, cu greutate între 47-158 kg, Areal – jungla, mlaștinile și zonele uscate din America de Sud și Centrală;

b) decodificarea unui fișier sonor ca fiind sunetul motorului unui vehicul propulsat pe bază de combustibil fosil, denumit Jaguar XKR-S, 8 cilindri, 5000 cc;

c) decodificarea unui fișier sonor ca fiind sunetul produs de frecarea aerului cu popicele manevrate în viteză de un Jonglor – angajat al unei asociații de divertisment popular;

Cum spuneam, Artemidor are palmele ude. Le șterge prelung de pantaloni, trage obosit aer în piept și ascultă încă o dată fișierul John Frusciante Glowe. Poate părea surprinzător, însă în cercetare, ascensiunea profesională e o bătălie care ține mult de șansă. Reputația și respectul în cadrul comunității apar în primă instanță pentru a saluta perseverența și hărnicia tânărului om de știință. Rotațiile însă trec una câte una, iar lipsa apariției unor rezultate spectaculoase au săpat o gaură neagră în încrederea firavului nostru prieten.

Fișierele muzicale sunt o descoperire comună însă de cele mai multe ori irelevantă. Au supraviețuit sute de milioane de secvențe sonore; cu toate astea informațiile adiacente pe care acestea le aduc, privind contextele culturale ale epocilor în care au apărut sunt neatractive. Pentru Artemidor, ca un fișier audio să fie de o reală importanță, acesta trebuie să ofere nu atât norma culturală a perioadei, ci dimpotrivă, senzația de tranzit spre ceva diferit, spre necunoscut.

Din acest punct de vedere, fișierul John Frusciante Glowe îi pare o mină de aur. Iată-l pe Artemidor ascultându-l încă o dată. Să-l ascultăm alături de el:

E fără îndoială un amalgam cât se poate de eterogen și aparent dezagreabil, însă pare a conține exact coordonatele pe care tânărul cercetător le-a urmărit de-a lungul întregii sale cariere:

a) schimbare intenționată a paradigmei muzicale dintr-o perioadă dată;

b) exotism sonor dat de folosirea secvențială nerepetitivă a instrumentelor muzicale care susțin ritmul; sunt peste cinci sunete de tobe, cum le numim noi acum.

c) poate cel mai important, o anume sensibilitate eluzivă, o emoție de substanță, de adâncime, necuantificabilă, a unui creator care, fără a deveni melodramatici, pare a fi cu adevărat liber.

– Poți să dai puțin mai încet, te rog? Și hai la masă, am sintetizat ceva foarte interesant, după o rețetă dintr-o regiune minusculă, Bucovina. Îi spuneau Sushi, hai să încerci!

Artemidor o privește uimit pentru câteva clipe, după care se ridică de la birou și se îndreaptă spre companioana sa, oarecum contrariat de apariția gândului la versul unui alt fișier muzical la care lucrase mai demult, ce era cam așa: “and I said yes, you look wonderful tonight…”

July 4, 2012No Comments

un text fără noimă dar izvorât din dragoste de fiona apple

Stimați prieteni ai muzicii,

de dragul Fionei Apple, al adevărului și animalelor, vă rog să aveți puțină răbdare în lectura acestui text. Pe scurt, voi încerca să pun unul lângă altul două subiecte, aparent și chiar în profunzime greu de alăturat, dar care pot da naștere unei discuții interesante.

Pe de o parte, e vorba de felul în care trăiesc și mor animalele pe care le mâncăm, iar pe cealaltă parte e vorba de ultimul album al unei artiste foarte speciale, Fiona Apple, pe care ar fi nedrept și de altfel chiar imposibil să încerc să îl descriu altfel decât printr-o asociere îndrăzneață.

Nu vreau să bravez forțând nota asocierii și nu vreau să fac elogiul vegetarianismului. Voi folosi informații din cartea lui Jonathan Safran-Foer – “Eating Animals” și mai târziu date despre “The Idler Wheel Is Wiser Than the Driver of the Screw and Whipping Cords Will Serve You More Than Ropes Will Ever Do“, cel mai recent album al Fionei Apple.

Adevărul pur și simplu

Adevărul e că diminutivul din sintagma “ciorbă de văcuță” e foarte ipocrit.

Ultimul traseu al “văcuțelor” e în felul următor. În abator, una câte una sunt mânate printr-un culoar, într-un fel de container de dimensiunea trupului lor, din care, în exterior, le iese doar capul. Spre capul vacii se îndreaptă un domn, care ține în mână un soi de pușcă pneumatică. O fixează între ochii animalului și trage. Din pușcă pleacă scurt și repede un tub din oțel, care apoi se retrage în pușcă. Vaca devine inconștientă. Câteodată animalul moare pe loc, de cele mai multe ori cade inconștient, doar câteodată e doar amețit și “se va trezi” câteva minute mai târziu, în timp ce e “procesat”.

Zece secunde mai târziu, animalul mort, inconștient, amețit sau full-conștient este agățat de un picior din spate, și ridicat în aer. Prin procedee mecanice ajunge imediat în fața altui domn, care cu ajutorul unui cuțit îi taie animalului arterele carotide. Apoi e mutat deasupra unui bazin în care se colecteaza sângele scurs. Știați că în abatoare cimentul de pe jos e vopsit în roșu, ca să nu mai existe contrast între sânge și podea? Totul, aparent, spre sănătatea mintală a domnilor care operează. Să continuăm. Pentru că vaca e un animal masiv, durează ceva până când întregul sânge i se scurge din corp. Majoritatea animalelor care nu sunt împușcate regulamentar se trezesc în momentul ăsta. Atârnate de-un picior, și cu gâtul tăiat.

Următorul stop e la domnul care jupoaie pielea de pe capul animalului. În faza asta nu sunt multe animale care ajung în stare de conștiență, dar suficiente pentru ca industria să-și facă câteva modele de lucru informale, pentru momentul ăsta. Se pare că destule vaci “se trezesc” în clipa în care li se sfâșie pielea de pe față, și încep să dea înnebunite din picioare, încercând să se ridice. Astfel, lucrătorul e instruit să bage un cuțit în spatele gâtului animalului, pentru a-i secționa măduva spinării. Treaba asta, se pare că într-adevăr imobilizează animalul, dar nu-l face insensibil. Ultima oprire e la domnii care taie partile inferioare ale picioarelor, cu un fel “clippere”. Imaginație, run free. Un domn de-acolo spune că: “As far as the ones that come back to life… it looks like they’re trying to climb the walls.” Acesta e finalul traseului standardizat al vacii domestice (Bos Taurus).

Dragi melomani, adevărul e că nu-i nicio văcuță prin ciorbiță. Doar milioane de animale torturate. Cum se justifică? Mai ales că mereu rămân pe fundul farfuriei pătrățelele de vacă, pentru că n-a fost bună. Vaca a fost rea, adică.

Genul de expunere precum cea anterioară are câteodată puterea de-a răsturna mult mai mult decât simple obișnuințe gastronomice. Sau poate că nu. Am observat însă că majoritatea omnivorilor cu care-am detaliat pe subiect au un moment de recul interior generat, dacă nu e din cale-afară de pretențios, de puterea adevărului.

Adevărul amestecat și complicat

Senzația pe care Fiona Apple o lasă pe ultimul ei album e cea pe care o simți de la o persoană conectată fără oprire la un flux de adevăruri seci despre natura și comportamentul uman. Imaginați-vă o structură psihică care decodează în cheia adevărului la foc continuu tot ce trăiește în jur. Însă dacă adevărul despre animalele pe care le mâncăm e mai mult sau mai puțin la vedere, și poate induce la final o sumă simplă de acțiuni ce pot fi luate, adevărul despre noi înșine e atât de eluziv și, mai dramatic, altul de la o zi la alta, încât perpetua (încercare de) conectare la el e:

a) fie imposibilă, din cauza unei lipse de acuitate pe subiect;

b) fie temporară, din cauza refuzului creierului de-a-și servi fapte și idei în defavoarea sa;

c) fie un blestem, desigur.

Blestemul Fionei Apple e deopotrivă binecuvântarea cu care, foarte rar, își bucură fanii cu câte un album. Nimic esențial nu pare să se fi schimbat de la primul album pe care l-a scos la 19 ani, până la al patrulea, de acum, de la 34. Domnișoara Apple e conectată la sine însăși așa cum extrem de puțini artiști, din spectrul mainstream, reușesc s-o facă. Cu atât mai mult cu cât nimic nu pare a fi mai fashionable, mai dezirabil, mai obligatoriu de atins în ultimul deceniu decât punerea sufletului pe tavă; mp3 playerele lumii gem de suflete pustiite, care țin să împărtășească asta tuturor.

Diferența însă e una de clasă, domnișoara Apple este cântecele sale. De la concertele traumatizant-electrizante și până la felul cum privirea i se pierde în interviuri, de la lipsa totală și voită din show-biz până la lirismul acut al versurilor, miss Apple e ea însăși peste tot. Și dacă de-obicei îmi vine să susțin cu versuri din album toate laudele astea, de data asta mi se pare greșit s-o fac. E ca și cum aș repovesti la mâna a doua intimități despre un prieten. (iar asta e doar o particularitate a genului de relație pe care această artistă o dezvoltă cu admiratorii săi)

Din Wikipedia: American Songwriter compared the record to “an open wound,” explaining that “The Idler Wheel isn’t always pretty, but it pulses with life, brutal and true.” E o descriere bună, motiv pentru care am și invitat-o aici.

Bun, concluzia ar fi că o viață trăită cu concluziile întinse la maximum, cu adevărul gol-goluț, e în mod evident greu de dus, spre imposibil. Fiona Apple pare să reușească, iar restul la prețul pe care-l plătește, muzica ei, e bucuria noastră. În timpul acesta, în ultimul an, omenirea a omorât pentru mâncare peste 60 de miliarde de animale, fish not included – altfel aparent numărul s-ar tripla. În timpul acesta, țara în care trăim nu pare a se descurca nici măcar pe termen scurt în a crește calitatea vieții celor care-o populează. Nu că n-ar fi mișto și-așa, dar se poate mult mai bine. Cu atât mai mult cu cât we’re not getting any younger.

Poate cea mai bună treabă la adevăr e că nu te lasă să te bucuri de jumătățile de măsură.

Sau e cea mai proastă?

Vă mulțumesc frumos pentru atenție și scuzați-mă pentru pedanterii și alte prostii.

E un an foarte bun pentru muzică, nu credeți?

(text apărut inițial pe wetpaper.ro)

May 7, 2012No Comments

Daniel Rossen – Silent Hour / Golden Mile (EP, 2012)

Totul e special la Daniel Rossen.

E numit unul dintre puținii chitariști de la ora actuală (are 30 de ani) a cărui interpretare o poți recunoaște imediat. Poate datorită educației de chitarist de jazz din prima parte a vieții sale.

E numit unul dintre vocaliștii cu un timbru particular, pe care-l poți recunoaște imediat. Poate datorită faptului că e parte a super-grupului new yorkez Grizzly Bear, numiți nu de puține ori “noii fab-four”, compozitori al ultramegafantasticului album din 2009, “Vekatimest”. Dar poate cea mai specială trăsătură a domnului Rossen este tocmai apariția sa lipsită de orice glitz, afectare, declarație șocantă, ifos, sau altă faptă de vitejie. Este probabil cel mai discret și matur tip talentat al noii generații de muzicieni ce se scurge din Brooklyn. E uimitor.

Așadar prima recomandare este să-l luați în vizor și să ascultați Vekatimest-ul de acum trei ani.

Pentru ceilalți credincioși care așteaptă următorul album Grizzly Bear precum Moise the word from the above, EP-ul solo a lui Daniel Rossen sosește ca o icoană lăcrămitoare, dovada care să întărească convingerea că minunea din 2009 a fost reală, și pe cale să se întample din nou.

“Silent Hour / Golden Mile” are cinci piese și este esența brută a unui artist venit după un succes mondial, care nu prea mai știe încotro s-o apuce și care, așa cum a declarat simplu (pentru Spin.com) când a descris primul cântec: “I was in the middle of a writer’s block and a general block in life, and this song was one of a number of attempts to play my way out of it.” Nici un gimmick, nici un rehab, nimic special și totuși doamnelor și domnilor, ce frumoasă e naturalețea adevărului simplu.

Bun, uite cum facem, mai bine îl lăsăm pe Daniel (hai să ne tutuim) să ne povestească pe scurt (din nou, grație Spin.com) despre fiecare piesă, și astfel ne cunoaștem mai bine.

1. “Up on High” – “There’s nothing shocking about the arrangement here, nothing really out of the ordinary, but for me it functioned as a simple, honest statement to myself and to anyone in my life that might hear it — sort of a universal cry for something else, something beyond myself.”

2. “Silent Song” – “I recorded this song in upstate New York, up on top of a hill surrounded by swamp and woods and a broken-down garden. (…) I spent about a week alone up there, working around the muddy garden, digging raised beds, laying stone, listening to that great Kurt Vile record, working on music… “Silent Song” pretty much sums up that whole time for me.”

3. “Return to Form” – “…about the gray area between a cultivated landscape and a wilderness and the various ways that we romanticize and project our personality onto the natural world, the ways that we manage to project our personal narratives onto unrelated lives and places, as well as the way that music can project a romance and personality on the world around that can feel transformative.”

4. “Saint Nothing” – “…there’s an obvious spirituality there, an attempt to call out to a spiritual presence but from my point of view, from the point of view of someone that isn’t religious and doesn’t believe in a god. It might sound hokey and/or pretentious to some people, but to me the most valuable aspect of making music is the way that it creates something like a spiritual experience, and for a nonbeliever like myself it’s one of the only ways to get there.”

5. “Golden Mile” – “This was done last summer. It’s very much a summer song to me. I was still camped out a lot upstate and going a little crazy up there while surrounded by all that out-of-control lushness. I was drinking too much, getting weirder and weirder as it got greener and crazier and more overgrown outside. To me this song is an attempt to capture that feeling.”

Închid acest nedrept review și ridic un pahar în cinstea tuturor lucrurilor care au o noimă în spate, explicată frumos și argumentat, nu ca această ultimă frază din care se poate înțelege orice, mai puțin ce vrea să zică de fapt, și anume ascultați muzică, orice fel, că face foarte bine. Pup, pe curând.

April 11, 2012No Comments

The Mars Volta – Nocturniquet (album, 2012)

apărut inițial pe wetpaper.ro

Într-o seară din toamna anului 2010, pe când eram într-o formație care se numea Replace, am primit în vizită ceilalți trei componenți ai trupei, așa cum devenise aproape un obicei. Ne făcea plăcere să ne uităm unii la alții, să ascultăm muzică, să vedem clipuri ale altor trupe și să oftăm privind la scena occidentală. Opiniile nu convergeau întotdeauna, unii dintre noi mai strâmbau din nas la ce propuneau ceilalți, însă niciodată parcă, așa ca în acea seară, nu se întamplase ca unul dintre noi să aibă o părere virulent opusă față de cea a restului grupului.

Țin minte foarte bine întreaga scenă, poate tocmai pentru că a fost atât de diferită față de norma discuțiilor pe care le aveam până atunci, apropo de ce înseamnă muzică bună, dintr-o cultură bună.

Cristi Fierbințeanu stătea în picioare între cele două camere ale apartamentului de atunci, Alex Bălă, care acum conduce proiectul Plurabelle, stătea pe canapea, iar Gabi Fierbințeanu, soția lui Cristi, era pe scaunul din fața monitorului. Melodia împricinată, Toothpaste Kisses de la The Maccabees. Melodie suavă, de amor, inima mea – lângă inima ta, cu un videoclip în care actorii se sărută de la-nceput până la sfârșit. Am fost cucerit imediat, în felul acela tremurător al unui câine de vânătoare care privește secțiunea cu vulpi din atlasul zoologic. La rândul lor, Gabi și Alex, au căzut în mrejele zahariseniei și numaidecât am început să discutăm despre “ce idee minunată, ce frumos, vezi, ce înseamnă dom’le, să faci parte dintr-o cultură mare” ș.a.m.d.

În răstimpul ăsta, Cristi era cu privirea în jos, începuse să pufnească în barbă, și dădea cercuri-cercuri, precum un leu enervat în cușca unei idei înguste. După care a izbucnit. Praful de pușcă pare să fi fost expresia “cultură mare”, iar scânteia care l-a aprins era tocmai adorația noastră. Cu ochii cât cepele și o pasiune încinsă, Cristi ne-a luat pe sus într-o tornadă din care mai rețin doar “Asta-i cultură? Asta-i la voi cultură? Asta-i o vomă!” Nu mai știu cum am contraatacat, însă jumătate de oră mai târziu, tăcuți și bulversați, ne-am luat la revedere.

Poate că aș fi uitat întreg episodul, iată, la mai mult de un an și jumătate distanță, dacă nu m-aș fi aflat acum o lună în vizită la teatrul-muzeu Dali din Figueres, iar mai apoi la Cadaques, în casa de pe malul Mediteranei în care Salvador Dali a trăit până în clipa în care a aflat de moartea Galei, soția sa renumită, și a părăsit locul pentru totdeauna, lăsând suspendate pe șevalet două lucrări neterminate. Experiența m-a spart. Senzația ulterioară a fost că am intrat precum un aliment în mațele casei lui Dali, pe gura porții, și-am ieșit pe poarta din fundul curții, macerat, digerat, stors de vitamine și de mine însumi, stors de certitudini, un boț jenant, o muscă sinistră, care habar n-avea despre ce-a vorbit până atunci – 30 de ani de viață. M-am oprit apoi o clipă pe-o prispă, și-am zâmbit prostește, amintindu-mi de disputa Maccabeesiană și gândindu-mă că da, Fierbințeanu avea dreptate.

(O săptămână mai târziu, înnebunit de interes, fript de rușinea ignoranței, am zis să-i iau la rând. De data aceasta, fundația Juan Miro – artist suprarealist contemporan cu Dali, practic același unt. Așa cum bine știți, domnul Miro a fost la rândul său catalan, suprarealist, și extrem de prolific. Singura deosebire e că unde Dali depicta subconștientul uman printr-o serie de sertare care ies din corpul unui om, Miro făcea asta unind printr-o linie, în zig-zag, mai multe cerculețe negre. Exagerez desigur, însă dintre cei doi, Miro era abstractul, artistul 2D. Dintre cei doi, Dali are un prim nivel de interpretare accesibil câtor mai mulți dintre noi, o girafă în flăcări rămânând spectaculoasă indiferent de context. La final însă, ambii domni sunt considerați artiști geniali.)

Desigur, să compari genii ai culturii universale cu reprezentanți ai culturii populare e puțin nedrept. Ultimul album al celor de la The Mars Volta, în ciuda faptului că momentan îmi pare cel mai interesant produs muzical al ultimilor zece ani din regiunea asta stilistică, are mici șanse sa ajungă în repertoriul filarmonicelor din secolul viitor. Chiar dacă, v-o jur, îmi pare că merită. Dacă aș avea doar puțin mai mult curaj, aș spune că e un album genial, al unor artiști care, de la album la album, par să caute exact asta, un fel de cale spre incontestabilitate, spre nefăcut, și spre drumul invers de la cultura populară la cea universală.

Precum un ciclist necinstit de performanță, care-și face transfuzie și-și “schimbă” sângele înainte de cursă, The Mars Volta, sau mai bine zis cei doi dictatori care o conduc – chitaristul și producătorul Omar Rodriguez Lopez și vocalistul Cedric Bixler Zavala, schimbă în medie un toboșar la două albume și o dată cu el întregul discurs. Iar niciodată ca până în prezent, până la actualul Deantoni Parks, TMV nu par a fi mai aproape de scăparea din cultura pop. Deantoni pare a fi omul providențial care printr-o manieră de interpretare genială (aici nu mă mai feresc) a schimbat atenția și obsesia celor doi lideri de pe “secția ritmică” pe partea de producție. Mutarea e câștigătoare. Deantoni a devenit astfel cel mai special toboșar din istoria TMV, iar Omar a câștigat un orizont nou de producție – injecția cu electronică într-un sound care nu părea să mai poată înghiți ceva nou – fuziunea finală care a transformat muzica lor într-un animal bizar, frumos și deopotrivă abstract. Tabloul e captivant, agresiv de inteligent și cu o proporție excelentă între girafe în flacari și cerculețe negre unite cu linii in zig-zag. Este o muzică “nefolositoare”. Nu e bună de condus spre mare, nu e bună de ascultat la căști în supermarket, nu e bună de consolat sufletul trist și nu e bună de dansat. E o muzică bună doar de ascultat, eventual la niște căști imense. E un atribut extrem de rar în cultura pop și des întâlnit în “cultura mare”. In care opera artistică nu își justifică existența prin funcționalitatea pe care o are.

La ceva timp după apariția albumului, îl contactez pe amicul Fierbințeanu, pe firul roșu de care sunt mândru că ne leagă în continuare. “Cum e, dom’le? L-ai ascultat? Ce zici?” îl întreb eu. “Dom’le da. Nu știu ce sa zic, nu prea se lipește, e intelectual, e deștept, e producție, dar nu prea mă atinge. Mai bine o dădeau tare, în sânge mult, ca odinioară”. După care am discutat despre altele, de-ale noastre.

March 12, 2012No Comments

Hospitality – Hospitality (album review – 2012)

apărut original pe wetpaper.ro

În descrierea unui album, de foarte multe ori, mă văd tentat să mă folosesc de imaginile pe care muzica respectivă mi le evocă, fără a lua prea mult în calcul ideea că simpla enumerare a acestora nu va face dreptate nici pe departe operei la care mă refer. Să mă explic. Mie personal, muzica trio-ului american Hospitality îmi evocă momentul în care, după o zi de menaj, intru în duș, dau drumul la apă și încep să mă spăl. Până aici toate bune, să spunem că e o imagine standardizată ce transmite o clipă ușoară, de relaxare, pe care o putem decoda cu toții. Înțelegeți deci despre muzica formației Hospitality că are un iz familiar, purificator și că la final ne lasă cu mintea limpede. Acum intervin nuanțele.

Pentru că în afară de contextul sanitar-domestic descris mai sus, muzica formației Hospitality îmi mai evocă următoarele imagini în imagine. Sunt tot în același duș, după aceeași zi încâlcită, sunt la fel de încântat de săpuneală, însă nu reușesc deloc să găsesc balanța perfectă între apă caldă și apă rece. Nu am două robinete, e doar un soi de manșă, mă gândesc la ea precum la cârma de la coada unei bărci. În timp ce cu mâna stângă îmi șamponez părul, îmi țin ochii ridicol de strâns închiși să nu care cumva, iar cu mâna dreaptă conduc barca asta în care mă aflu prin încercarea futilă de a nimeri temperatura optimă, două grade mai la stânga, nu, greșit, e prea rece acum, patru la dreapta și e prea fierbinte.

La fel și cu muzica formației brooklyneze Hospitality. Categorisită ca fiind indie-pop ea îmi pare că este plăcută și ușor superficială, precum o seară sub duș. Însă pe masa de operație a nuanțelor, îmi pare că e plină de reflecții complicate, de inserții subtile și puțin amare care taie din dulceața aparentă, și care fac imposibilă deci temperatura optimă, mai precis, în cazul trupei, înserierea și clasarea la dosarul cu muzică la care nu revin.

Ca să conchid, mă gândesc așadar că apelul la imagini personale în momentul în care vrei să descrii o operă muzicală este neavenit. Poate că dumneavoastră aveți la duș un robinet elvețian, de înaltă precizie, iar strădania mea de-a obține temperatura corectă nu vă sugerează nimic. În consecință nu veți obține o descriere elocventă a stării pe care o transmite albumul de debut al celor de la Hospitality.

Însă dacă ați ajuns cu lectura până în acest punct, cu siguranță ați observat că sunt cuprins de o dilemă, și că deși sunt bine-sănătos, curat și ferice, nu mi-e clar cum e cu review-urile astea de albume. Eh, cam așa e și cu albumul de debut al formației newyorkeze, Hospitality. Pe care, desigur, vi-l recomand!

January 25, 2012No Comments

Interviu exclusiv cu Josh Rouse

Apărută original în wetpaper.ro

Inainte de toate, sa va fac cunostinta:

Josh Rouse (as in mouse) este un domn in varsta de 39 de ani, nascut in Nebraska, USA. Inca din 1998, domnul Rouse canta melodii linistite si armonioase de unul singur, la voce si chitara, iar cand concerteaza alaturi de inca doi tipi, melodiile devin mai saltarete si dansante. E ceea ce se numeste un cantautor. Singer-songwriter. Din 2006, dansul traieste in Valencia, Spania unde este insurat cu o spanioloaica, de asemenea cantareata. Convertirea culturala in cuplul lor s-a produs dinspre directia mesei miresei, un lucru de-altfel minunat.

Muzica domnului Rouse (as in blouse) este simpla si ar putea fi descrisa nedrept, ca fiind muzica pe care o compune un licean care invata sa cante la chitara. In cazul sau insa, simplitatea este cvadruplu rafinata, si bunul gust este nativ. Prima parte a carierei dumisale, de pana in 2006, sta sub semnul unei emotivitati autentice, americane, folk.

O data insa cu insuratoarea, asa cum v-am spus, estetica domnului Rouse a capatat un altoi excelent prin expunerea la farmecele iberice. Albumul sau din 2010, El Turista, este impanat cu ritmuri si acorduri latine, secvente de bossa-nova, si cantece intregi cantate intr-o spaniola fin stricată și deci seducătoare. Dacă îmi permiteți, în cazul în care v-ați propus a vă îndrăgosti în 2012, păcăliți-vă aleasa sau alesul inimii cu albumul de care va spun. O/il va strivi cu timbrul bland al cantaretului, cu adevărul versurilor simple, si ii va induce acea mieroasă si otravitoare senzatie, cum ca si dumneavoastra sunteti si mirositi precum canta domnul Rouse, si anume foarte fain. Succes si grija la ce va doriti!

Unul dintre primele hituri ale lui Josh Rouse dupa sosirea pe pamant spaniol este Quiet Town, de pe albumul Subtitulo, unde domnia sa ne face vorbire despre alegerea de-a profita de avantajele vietii intr-un orasel mic, cu stradute pietruite, unde duminica dimineata lumea iese in piata sa bea, joace si manance. La mijloc spune ca din cand in cand ii lipseste agitatia, dar trece peste asta fluierand. Melodia e seducatoare, si cum ar spune Pepe, inima iti bate in ritmul muzicii. Daca nu s-a inteles pana acum, imi place Josh Rouse de mor.

Acestea fiind zise, si aflandu-ma temporar in Barcelona, aflu de un concert Josh Rouse, in the quiet town of Castellon, la vreo 300 km in sud, si ma gandesc ce-ar fi domnule, sa ii iau talentatului Josh Rouse un interviu pentru si mai bestialul Wet Paper. Mi-am facut asadar bagajul, m-am suit in tren, am calatorit printre livezi intregi de mandarini cu fructele la vedere, si iata-ma la opt si-un sfert seara, in fata clubului Four Seasons, din Castellon, aflat la parterul unui bloc, gandindu-ma ca asa e profesionist, sa abordezi artistul inaintea evenimentului, sa-i iei tensiunea la rece.

Ei bine, concertul incepuse de un sfert de ora. Nu-mi ramane decat sa va transcriu interviul, luat cu tensiunea la cald, trei ore si optșpe beri mai tarziu. Prima intrebare:

Reporter Wetpaper:

Sir, could you sign this for me?

Josh Rouse:

Well, sure!

Reporter Wetpaper:

You know, I’m from Bucharest, Romania, and I want to tell you that there’s a bunch of us there, who really like your music….

Josh Rouse:

Well… that means I should come there and sing, don’t you think?

Reporter Wetpaper:

Yeaaaaah….! …. thank you, Sir, good night….!

Josh Rouse:

Bye, take care.

Presupun că v-ati dat seama, omul era frant de-oboseala, n-avea rost sa insist. Dar e bine si-asa, se vede ca-i un tip pe cinste si iubește Romania. Va rog asadar sa-i ascultam muzica, si sa invitam domnisoarele la dans, ca pe vremuri. Salud!

Contact

Email: bogdan.stamatin@gmail.com
Insta: @bogdanstamatin
Letterboxd film diary

© Bogdan Stamatin 2020-2024