Stimați prieteni ai muzicii,

de dragul Fionei Apple, al adevărului și animalelor, vă rog să aveți puțină răbdare în lectura acestui text. Pe scurt, voi încerca să pun unul lângă altul două subiecte, aparent și chiar în profunzime greu de alăturat, dar care pot da naștere unei discuții interesante.

Pe de o parte, e vorba de felul în care trăiesc și mor animalele pe care le mâncăm, iar pe cealaltă parte e vorba de ultimul album al unei artiste foarte speciale, Fiona Apple, pe care ar fi nedrept și de altfel chiar imposibil să încerc să îl descriu altfel decât printr-o asociere îndrăzneață.

Nu vreau să bravez forțând nota asocierii și nu vreau să fac elogiul vegetarianismului. Voi folosi informații din cartea lui Jonathan Safran-Foer – “Eating Animals” și mai târziu date despre “The Idler Wheel Is Wiser Than the Driver of the Screw and Whipping Cords Will Serve You More Than Ropes Will Ever Do“, cel mai recent album al Fionei Apple.

Adevărul pur și simplu

Adevărul e că diminutivul din sintagma “ciorbă de văcuță” e foarte ipocrit.

Ultimul traseu al “văcuțelor” e în felul următor. În abator, una câte una sunt mânate printr-un culoar, într-un fel de container de dimensiunea trupului lor, din care, în exterior, le iese doar capul. Spre capul vacii se îndreaptă un domn, care ține în mână un soi de pușcă pneumatică. O fixează între ochii animalului și trage. Din pușcă pleacă scurt și repede un tub din oțel, care apoi se retrage în pușcă. Vaca devine inconștientă. Câteodată animalul moare pe loc, de cele mai multe ori cade inconștient, doar câteodată e doar amețit și “se va trezi” câteva minute mai târziu, în timp ce e “procesat”.

Zece secunde mai târziu, animalul mort, inconștient, amețit sau full-conștient este agățat de un picior din spate, și ridicat în aer. Prin procedee mecanice ajunge imediat în fața altui domn, care cu ajutorul unui cuțit îi taie animalului arterele carotide. Apoi e mutat deasupra unui bazin în care se colecteaza sângele scurs. Știați că în abatoare cimentul de pe jos e vopsit în roșu, ca să nu mai existe contrast între sânge și podea? Totul, aparent, spre sănătatea mintală a domnilor care operează. Să continuăm. Pentru că vaca e un animal masiv, durează ceva până când întregul sânge i se scurge din corp. Majoritatea animalelor care nu sunt împușcate regulamentar se trezesc în momentul ăsta. Atârnate de-un picior, și cu gâtul tăiat.

Următorul stop e la domnul care jupoaie pielea de pe capul animalului. În faza asta nu sunt multe animale care ajung în stare de conștiență, dar suficiente pentru ca industria să-și facă câteva modele de lucru informale, pentru momentul ăsta. Se pare că destule vaci “se trezesc” în clipa în care li se sfâșie pielea de pe față, și încep să dea înnebunite din picioare, încercând să se ridice. Astfel, lucrătorul e instruit să bage un cuțit în spatele gâtului animalului, pentru a-i secționa măduva spinării. Treaba asta, se pare că într-adevăr imobilizează animalul, dar nu-l face insensibil. Ultima oprire e la domnii care taie partile inferioare ale picioarelor, cu un fel “clippere”. Imaginație, run free. Un domn de-acolo spune că: “As far as the ones that come back to life… it looks like they’re trying to climb the walls.” Acesta e finalul traseului standardizat al vacii domestice (Bos Taurus).

Dragi melomani, adevărul e că nu-i nicio văcuță prin ciorbiță. Doar milioane de animale torturate. Cum se justifică? Mai ales că mereu rămân pe fundul farfuriei pătrățelele de vacă, pentru că n-a fost bună. Vaca a fost rea, adică.

Genul de expunere precum cea anterioară are câteodată puterea de-a răsturna mult mai mult decât simple obișnuințe gastronomice. Sau poate că nu. Am observat însă că majoritatea omnivorilor cu care-am detaliat pe subiect au un moment de recul interior generat, dacă nu e din cale-afară de pretențios, de puterea adevărului.

Adevărul amestecat și complicat

Senzația pe care Fiona Apple o lasă pe ultimul ei album e cea pe care o simți de la o persoană conectată fără oprire la un flux de adevăruri seci despre natura și comportamentul uman. Imaginați-vă o structură psihică care decodează în cheia adevărului la foc continuu tot ce trăiește în jur. Însă dacă adevărul despre animalele pe care le mâncăm e mai mult sau mai puțin la vedere, și poate induce la final o sumă simplă de acțiuni ce pot fi luate, adevărul despre noi înșine e atât de eluziv și, mai dramatic, altul de la o zi la alta, încât perpetua (încercare de) conectare la el e:

a) fie imposibilă, din cauza unei lipse de acuitate pe subiect;

b) fie temporară, din cauza refuzului creierului de-a-și servi fapte și idei în defavoarea sa;

c) fie un blestem, desigur.

Blestemul Fionei Apple e deopotrivă binecuvântarea cu care, foarte rar, își bucură fanii cu câte un album. Nimic esențial nu pare să se fi schimbat de la primul album pe care l-a scos la 19 ani, până la al patrulea, de acum, de la 34. Domnișoara Apple e conectată la sine însăși așa cum extrem de puțini artiști, din spectrul mainstream, reușesc s-o facă. Cu atât mai mult cu cât nimic nu pare a fi mai fashionable, mai dezirabil, mai obligatoriu de atins în ultimul deceniu decât punerea sufletului pe tavă; mp3 playerele lumii gem de suflete pustiite, care țin să împărtășească asta tuturor.

Diferența însă e una de clasă, domnișoara Apple este cântecele sale. De la concertele traumatizant-electrizante și până la felul cum privirea i se pierde în interviuri, de la lipsa totală și voită din show-biz până la lirismul acut al versurilor, miss Apple e ea însăși peste tot. Și dacă de-obicei îmi vine să susțin cu versuri din album toate laudele astea, de data asta mi se pare greșit s-o fac. E ca și cum aș repovesti la mâna a doua intimități despre un prieten. (iar asta e doar o particularitate a genului de relație pe care această artistă o dezvoltă cu admiratorii săi)

Din Wikipedia: American Songwriter compared the record to “an open wound,” explaining that “The Idler Wheel isn’t always pretty, but it pulses with life, brutal and true.” E o descriere bună, motiv pentru care am și invitat-o aici.

Bun, concluzia ar fi că o viață trăită cu concluziile întinse la maximum, cu adevărul gol-goluț, e în mod evident greu de dus, spre imposibil. Fiona Apple pare să reușească, iar restul la prețul pe care-l plătește, muzica ei, e bucuria noastră. În timpul acesta, în ultimul an, omenirea a omorât pentru mâncare peste 60 de miliarde de animale, fish not included – altfel aparent numărul s-ar tripla. În timpul acesta, țara în care trăim nu pare a se descurca nici măcar pe termen scurt în a crește calitatea vieții celor care-o populează. Nu că n-ar fi mișto și-așa, dar se poate mult mai bine. Cu atât mai mult cu cât we’re not getting any younger.

Poate cea mai bună treabă la adevăr e că nu te lasă să te bucuri de jumătățile de măsură.

Sau e cea mai proastă?

Vă mulțumesc frumos pentru atenție și scuzați-mă pentru pedanterii și alte prostii.

E un an foarte bun pentru muzică, nu credeți?

(text apărut inițial pe wetpaper.ro)