apărut inițial pe wetpaper.ro

Într-o seară din toamna anului 2010, pe când eram într-o formație care se numea Replace, am primit în vizită ceilalți trei componenți ai trupei, așa cum devenise aproape un obicei. Ne făcea plăcere să ne uităm unii la alții, să ascultăm muzică, să vedem clipuri ale altor trupe și să oftăm privind la scena occidentală. Opiniile nu convergeau întotdeauna, unii dintre noi mai strâmbau din nas la ce propuneau ceilalți, însă niciodată parcă, așa ca în acea seară, nu se întamplase ca unul dintre noi să aibă o părere virulent opusă față de cea a restului grupului.

Țin minte foarte bine întreaga scenă, poate tocmai pentru că a fost atât de diferită față de norma discuțiilor pe care le aveam până atunci, apropo de ce înseamnă muzică bună, dintr-o cultură bună.

Cristi Fierbințeanu stătea în picioare între cele două camere ale apartamentului de atunci, Alex Bălă, care acum conduce proiectul Plurabelle, stătea pe canapea, iar Gabi Fierbințeanu, soția lui Cristi, era pe scaunul din fața monitorului. Melodia împricinată, Toothpaste Kisses de la The Maccabees. Melodie suavă, de amor, inima mea – lângă inima ta, cu un videoclip în care actorii se sărută de la-nceput până la sfârșit. Am fost cucerit imediat, în felul acela tremurător al unui câine de vânătoare care privește secțiunea cu vulpi din atlasul zoologic. La rândul lor, Gabi și Alex, au căzut în mrejele zahariseniei și numaidecât am început să discutăm despre “ce idee minunată, ce frumos, vezi, ce înseamnă dom’le, să faci parte dintr-o cultură mare” ș.a.m.d.

În răstimpul ăsta, Cristi era cu privirea în jos, începuse să pufnească în barbă, și dădea cercuri-cercuri, precum un leu enervat în cușca unei idei înguste. După care a izbucnit. Praful de pușcă pare să fi fost expresia “cultură mare”, iar scânteia care l-a aprins era tocmai adorația noastră. Cu ochii cât cepele și o pasiune încinsă, Cristi ne-a luat pe sus într-o tornadă din care mai rețin doar “Asta-i cultură? Asta-i la voi cultură? Asta-i o vomă!” Nu mai știu cum am contraatacat, însă jumătate de oră mai târziu, tăcuți și bulversați, ne-am luat la revedere.

Poate că aș fi uitat întreg episodul, iată, la mai mult de un an și jumătate distanță, dacă nu m-aș fi aflat acum o lună în vizită la teatrul-muzeu Dali din Figueres, iar mai apoi la Cadaques, în casa de pe malul Mediteranei în care Salvador Dali a trăit până în clipa în care a aflat de moartea Galei, soția sa renumită, și a părăsit locul pentru totdeauna, lăsând suspendate pe șevalet două lucrări neterminate. Experiența m-a spart. Senzația ulterioară a fost că am intrat precum un aliment în mațele casei lui Dali, pe gura porții, și-am ieșit pe poarta din fundul curții, macerat, digerat, stors de vitamine și de mine însumi, stors de certitudini, un boț jenant, o muscă sinistră, care habar n-avea despre ce-a vorbit până atunci – 30 de ani de viață. M-am oprit apoi o clipă pe-o prispă, și-am zâmbit prostește, amintindu-mi de disputa Maccabeesiană și gândindu-mă că da, Fierbințeanu avea dreptate.

(O săptămână mai târziu, înnebunit de interes, fript de rușinea ignoranței, am zis să-i iau la rând. De data aceasta, fundația Juan Miro – artist suprarealist contemporan cu Dali, practic același unt. Așa cum bine știți, domnul Miro a fost la rândul său catalan, suprarealist, și extrem de prolific. Singura deosebire e că unde Dali depicta subconștientul uman printr-o serie de sertare care ies din corpul unui om, Miro făcea asta unind printr-o linie, în zig-zag, mai multe cerculețe negre. Exagerez desigur, însă dintre cei doi, Miro era abstractul, artistul 2D. Dintre cei doi, Dali are un prim nivel de interpretare accesibil câtor mai mulți dintre noi, o girafă în flăcări rămânând spectaculoasă indiferent de context. La final însă, ambii domni sunt considerați artiști geniali.)

Desigur, să compari genii ai culturii universale cu reprezentanți ai culturii populare e puțin nedrept. Ultimul album al celor de la The Mars Volta, în ciuda faptului că momentan îmi pare cel mai interesant produs muzical al ultimilor zece ani din regiunea asta stilistică, are mici șanse sa ajungă în repertoriul filarmonicelor din secolul viitor. Chiar dacă, v-o jur, îmi pare că merită. Dacă aș avea doar puțin mai mult curaj, aș spune că e un album genial, al unor artiști care, de la album la album, par să caute exact asta, un fel de cale spre incontestabilitate, spre nefăcut, și spre drumul invers de la cultura populară la cea universală.

Precum un ciclist necinstit de performanță, care-și face transfuzie și-și “schimbă” sângele înainte de cursă, The Mars Volta, sau mai bine zis cei doi dictatori care o conduc – chitaristul și producătorul Omar Rodriguez Lopez și vocalistul Cedric Bixler Zavala, schimbă în medie un toboșar la două albume și o dată cu el întregul discurs. Iar niciodată ca până în prezent, până la actualul Deantoni Parks, TMV nu par a fi mai aproape de scăparea din cultura pop. Deantoni pare a fi omul providențial care printr-o manieră de interpretare genială (aici nu mă mai feresc) a schimbat atenția și obsesia celor doi lideri de pe “secția ritmică” pe partea de producție. Mutarea e câștigătoare. Deantoni a devenit astfel cel mai special toboșar din istoria TMV, iar Omar a câștigat un orizont nou de producție – injecția cu electronică într-un sound care nu părea să mai poată înghiți ceva nou – fuziunea finală care a transformat muzica lor într-un animal bizar, frumos și deopotrivă abstract. Tabloul e captivant, agresiv de inteligent și cu o proporție excelentă între girafe în flacari și cerculețe negre unite cu linii in zig-zag. Este o muzică “nefolositoare”. Nu e bună de condus spre mare, nu e bună de ascultat la căști în supermarket, nu e bună de consolat sufletul trist și nu e bună de dansat. E o muzică bună doar de ascultat, eventual la niște căști imense. E un atribut extrem de rar în cultura pop și des întâlnit în “cultura mare”. In care opera artistică nu își justifică existența prin funcționalitatea pe care o are.

La ceva timp după apariția albumului, îl contactez pe amicul Fierbințeanu, pe firul roșu de care sunt mândru că ne leagă în continuare. “Cum e, dom’le? L-ai ascultat? Ce zici?” îl întreb eu. “Dom’le da. Nu știu ce sa zic, nu prea se lipește, e intelectual, e deștept, e producție, dar nu prea mă atinge. Mai bine o dădeau tare, în sânge mult, ca odinioară”. După care am discutat despre altele, de-ale noastre.