aparut original în alerg.ro

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor alergători, duminică am participat la semi-maratonul din Barcelona. Am terminat pe locul 9754 din 12.500 de participanți, și-am avut două revelații în ce privește activitatea ce ne unește.

N-aș vrea să pară că împopoțonez alergatul cu hiperbole și semnificații care să ne facă să ne simțim speciali, însă câteva lucruri mă tem că sunt cu adevărat ieșite din comun. Țin să vă spun de la bun început – concluziile la care-am ajuns sunt trase de la coada-cozii cursei, locul unde, de voie de nevoie, mă simt printre ai mei, printre bătrâni și accidentați, burtoși de birou și barmanițe care spun noapte bună la șase dimineața.

În primul rând mi-am dat seama că alergatul – activitatea asta atât de neatractivă și de banală, la îndemâna oricui și lipsită de un vreun scop anume (unde tot alergi, dom’le, atâta?) -, are un număr de particularități “fantastic” de speciale, ce nu se regăsesc în nici un alt sport.

Pentru că, vă rog ajutați-mă, mai cunoaște cineva vreun sport la care să poți concura în mod oficial în același timp împotriva mai multor campioni mondiali dar și împotriva unor… super-eroi?

Să vă explic, pentru că tabloul poate părea suprarealist. Duminică, la semi-maratonul din Barcelona, am alergat atât împotriva kenianului Abel Kirui, dublu campion mondial de maraton, (Berlin 2009 și Daegu 2011) dar și împotriva lui Catwoman, o cucoană aiurită, costumată cu tot ce trebuie, urechi, mustăți, plus o coadă pe care tot trebuia să și-o reașeze la fiecare cinci minute.

Așadar, m-am întrecut de la egal la egal cu un supercampion, asta în timp ce alergam și chicoteam împreună cu alți câțiva derbedei ca și mine, după coada lui Catwoman. Imaginați-vă doar o clipă că v-ar lăsa cineva să intrați pe un teren de fotbal, costumat în Spiderman, într-un meci în care să zicem că joacă Messi, și nu doar că nu veți fi alungat, ci din contră, tribunele v-ar aclama șuturile anemice!

Vă rog, spuneți-mi un alt sport în care ultimul concurent care trece finișul, care încheie jocul, „looser-ul” suprem, este aplaudat la fel, dacă nu mai abitir decât primul sosit!? Da, probabil că alergatul este cel mai democratic sport din lume, unde primești o medalie nu neapărat pentru performanța sportivă, ci pentru performanța umană. Apleacă concurente căpățâna, azi ești medaliat, azi ai avut voință!

Înainte să trec la cea de-a doua revelație și să închid scrisoarea, trebuie să vă enumăr repede câteva repere care au făcut din cursa asta, cea mai înaltă expresie a civilității publice cu care m-am întâlnit până în prezent. Organizatorii au gândit tot:

– au printat pe plicul în care se afla numărul de concurs un instructaj de prindere LA PANTOF a cipului de concurs . Foarte util începătorilor (vezi una din primele mele scrisori);
– au plantat, pe tot parcursul cursei, grupuri de toboșari care duduiau încontinuu, oferind distracție și motivare. La mijloc, pe la kilometrul 10, pe o scenă era un cor de copii, ce cântau în engleză despre cum suntem cu toții campioni;
– au trimis sms-uri înaintea cursei cu temperatura probabilă de a doua zi, și după cursă cu timpul scos în competiție;
– au permis accesul celor care protestau față de disponibilizările pe care sponsorul principal tocmai le făcuse;
– la stațiile de hidratare de la kilometrii 5, 10 și 15 au pus la muncă atât liceeni cât și pensionari, făcând podul între generații, punându-le față în față, să se înțeleagă unii pe alții, să se observe mai îndeaproape. Nimic mai plăcut decât să iei o sticlă de apă, în goana fugii, de la o doamnă de 75 de ani, să-ți zâmbească părintește și să strige încurajări după tine;
– la final au agățat medalii de participare zdravene de gâtul tuturor alergătorilor, au oferit apă, băuturi izotonice, banane și mandarine tuturor;
– au făcut un parteneriat cu trenurile regionale, iar toți cei din orașele satelit au putut veni și pleca gratuit de la cursă, arătând doar numărul de concurs;
– au contractat o firmă de fotografie de maraton și au pus la vânzare poze cu toți participanții;
– au contractat o firmă de webcamuri si participantii își pot vedea acum startul și finișul;
– au organizat un centru de recuperare musculară și consultații fizioterapeutice;
– au comunicat excelent, au făcut update-uri zilnice pe Facebook cu o lună înaintea competiției, cu știri, sfaturi de antrenament sau alimentație, creând un sentiment frumos de așteptare și nerăbdare.

Cea de-a doua revelație ține de natura vremurilor în care trăim. Nu luați în seamă că e un clișeu, pentru că exprimă un adevăr. Printr-un accident, trăim împreună într-o regiune blândă a lumii, într-o fereastră blândă a istoriei. Iar cursa de duminica mi s-a părut, prin amploarea și frumusețea ei, dovada fără echivoc a faptului că trăim o conjunctură norocoasă și – să poftească clișeul – trebuie să profităm cât mai mult de ea.

P.S. Alergările mele catalane se apropie încet de final, vă promit să revin cel puțin încă o dată, cu ceva mai multe fotografii și câteva perspective pentru viitor.

Foto: Mitja Marato