May 7, 2012No Comments

Daniel Rossen – Silent Hour / Golden Mile (EP, 2012)

Totul e special la Daniel Rossen.

E numit unul dintre puținii chitariști de la ora actuală (are 30 de ani) a cărui interpretare o poți recunoaște imediat. Poate datorită educației de chitarist de jazz din prima parte a vieții sale.

E numit unul dintre vocaliștii cu un timbru particular, pe care-l poți recunoaște imediat. Poate datorită faptului că e parte a super-grupului new yorkez Grizzly Bear, numiți nu de puține ori “noii fab-four”, compozitori al ultramegafantasticului album din 2009, “Vekatimest”. Dar poate cea mai specială trăsătură a domnului Rossen este tocmai apariția sa lipsită de orice glitz, afectare, declarație șocantă, ifos, sau altă faptă de vitejie. Este probabil cel mai discret și matur tip talentat al noii generații de muzicieni ce se scurge din Brooklyn. E uimitor.

Așadar prima recomandare este să-l luați în vizor și să ascultați Vekatimest-ul de acum trei ani.

Pentru ceilalți credincioși care așteaptă următorul album Grizzly Bear precum Moise the word from the above, EP-ul solo a lui Daniel Rossen sosește ca o icoană lăcrămitoare, dovada care să întărească convingerea că minunea din 2009 a fost reală, și pe cale să se întample din nou.

“Silent Hour / Golden Mile” are cinci piese și este esența brută a unui artist venit după un succes mondial, care nu prea mai știe încotro s-o apuce și care, așa cum a declarat simplu (pentru Spin.com) când a descris primul cântec: “I was in the middle of a writer’s block and a general block in life, and this song was one of a number of attempts to play my way out of it.” Nici un gimmick, nici un rehab, nimic special și totuși doamnelor și domnilor, ce frumoasă e naturalețea adevărului simplu.

Bun, uite cum facem, mai bine îl lăsăm pe Daniel (hai să ne tutuim) să ne povestească pe scurt (din nou, grație Spin.com) despre fiecare piesă, și astfel ne cunoaștem mai bine.

1. “Up on High” – “There’s nothing shocking about the arrangement here, nothing really out of the ordinary, but for me it functioned as a simple, honest statement to myself and to anyone in my life that might hear it — sort of a universal cry for something else, something beyond myself.”

2. “Silent Song” – “I recorded this song in upstate New York, up on top of a hill surrounded by swamp and woods and a broken-down garden. (…) I spent about a week alone up there, working around the muddy garden, digging raised beds, laying stone, listening to that great Kurt Vile record, working on music… “Silent Song” pretty much sums up that whole time for me.”

3. “Return to Form” – “…about the gray area between a cultivated landscape and a wilderness and the various ways that we romanticize and project our personality onto the natural world, the ways that we manage to project our personal narratives onto unrelated lives and places, as well as the way that music can project a romance and personality on the world around that can feel transformative.”

4. “Saint Nothing” – “…there’s an obvious spirituality there, an attempt to call out to a spiritual presence but from my point of view, from the point of view of someone that isn’t religious and doesn’t believe in a god. It might sound hokey and/or pretentious to some people, but to me the most valuable aspect of making music is the way that it creates something like a spiritual experience, and for a nonbeliever like myself it’s one of the only ways to get there.”

5. “Golden Mile” – “This was done last summer. It’s very much a summer song to me. I was still camped out a lot upstate and going a little crazy up there while surrounded by all that out-of-control lushness. I was drinking too much, getting weirder and weirder as it got greener and crazier and more overgrown outside. To me this song is an attempt to capture that feeling.”

Închid acest nedrept review și ridic un pahar în cinstea tuturor lucrurilor care au o noimă în spate, explicată frumos și argumentat, nu ca această ultimă frază din care se poate înțelege orice, mai puțin ce vrea să zică de fapt, și anume ascultați muzică, orice fel, că face foarte bine. Pup, pe curând.

April 11, 2012No Comments

The Mars Volta – Nocturniquet (album, 2012)

apărut inițial pe wetpaper.ro

Într-o seară din toamna anului 2010, pe când eram într-o formație care se numea Replace, am primit în vizită ceilalți trei componenți ai trupei, așa cum devenise aproape un obicei. Ne făcea plăcere să ne uităm unii la alții, să ascultăm muzică, să vedem clipuri ale altor trupe și să oftăm privind la scena occidentală. Opiniile nu convergeau întotdeauna, unii dintre noi mai strâmbau din nas la ce propuneau ceilalți, însă niciodată parcă, așa ca în acea seară, nu se întamplase ca unul dintre noi să aibă o părere virulent opusă față de cea a restului grupului.

Țin minte foarte bine întreaga scenă, poate tocmai pentru că a fost atât de diferită față de norma discuțiilor pe care le aveam până atunci, apropo de ce înseamnă muzică bună, dintr-o cultură bună.

Cristi Fierbințeanu stătea în picioare între cele două camere ale apartamentului de atunci, Alex Bălă, care acum conduce proiectul Plurabelle, stătea pe canapea, iar Gabi Fierbințeanu, soția lui Cristi, era pe scaunul din fața monitorului. Melodia împricinată, Toothpaste Kisses de la The Maccabees. Melodie suavă, de amor, inima mea – lângă inima ta, cu un videoclip în care actorii se sărută de la-nceput până la sfârșit. Am fost cucerit imediat, în felul acela tremurător al unui câine de vânătoare care privește secțiunea cu vulpi din atlasul zoologic. La rândul lor, Gabi și Alex, au căzut în mrejele zahariseniei și numaidecât am început să discutăm despre “ce idee minunată, ce frumos, vezi, ce înseamnă dom’le, să faci parte dintr-o cultură mare” ș.a.m.d.

În răstimpul ăsta, Cristi era cu privirea în jos, începuse să pufnească în barbă, și dădea cercuri-cercuri, precum un leu enervat în cușca unei idei înguste. După care a izbucnit. Praful de pușcă pare să fi fost expresia “cultură mare”, iar scânteia care l-a aprins era tocmai adorația noastră. Cu ochii cât cepele și o pasiune încinsă, Cristi ne-a luat pe sus într-o tornadă din care mai rețin doar “Asta-i cultură? Asta-i la voi cultură? Asta-i o vomă!” Nu mai știu cum am contraatacat, însă jumătate de oră mai târziu, tăcuți și bulversați, ne-am luat la revedere.

Poate că aș fi uitat întreg episodul, iată, la mai mult de un an și jumătate distanță, dacă nu m-aș fi aflat acum o lună în vizită la teatrul-muzeu Dali din Figueres, iar mai apoi la Cadaques, în casa de pe malul Mediteranei în care Salvador Dali a trăit până în clipa în care a aflat de moartea Galei, soția sa renumită, și a părăsit locul pentru totdeauna, lăsând suspendate pe șevalet două lucrări neterminate. Experiența m-a spart. Senzația ulterioară a fost că am intrat precum un aliment în mațele casei lui Dali, pe gura porții, și-am ieșit pe poarta din fundul curții, macerat, digerat, stors de vitamine și de mine însumi, stors de certitudini, un boț jenant, o muscă sinistră, care habar n-avea despre ce-a vorbit până atunci – 30 de ani de viață. M-am oprit apoi o clipă pe-o prispă, și-am zâmbit prostește, amintindu-mi de disputa Maccabeesiană și gândindu-mă că da, Fierbințeanu avea dreptate.

(O săptămână mai târziu, înnebunit de interes, fript de rușinea ignoranței, am zis să-i iau la rând. De data aceasta, fundația Juan Miro – artist suprarealist contemporan cu Dali, practic același unt. Așa cum bine știți, domnul Miro a fost la rândul său catalan, suprarealist, și extrem de prolific. Singura deosebire e că unde Dali depicta subconștientul uman printr-o serie de sertare care ies din corpul unui om, Miro făcea asta unind printr-o linie, în zig-zag, mai multe cerculețe negre. Exagerez desigur, însă dintre cei doi, Miro era abstractul, artistul 2D. Dintre cei doi, Dali are un prim nivel de interpretare accesibil câtor mai mulți dintre noi, o girafă în flăcări rămânând spectaculoasă indiferent de context. La final însă, ambii domni sunt considerați artiști geniali.)

Desigur, să compari genii ai culturii universale cu reprezentanți ai culturii populare e puțin nedrept. Ultimul album al celor de la The Mars Volta, în ciuda faptului că momentan îmi pare cel mai interesant produs muzical al ultimilor zece ani din regiunea asta stilistică, are mici șanse sa ajungă în repertoriul filarmonicelor din secolul viitor. Chiar dacă, v-o jur, îmi pare că merită. Dacă aș avea doar puțin mai mult curaj, aș spune că e un album genial, al unor artiști care, de la album la album, par să caute exact asta, un fel de cale spre incontestabilitate, spre nefăcut, și spre drumul invers de la cultura populară la cea universală.

Precum un ciclist necinstit de performanță, care-și face transfuzie și-și “schimbă” sângele înainte de cursă, The Mars Volta, sau mai bine zis cei doi dictatori care o conduc – chitaristul și producătorul Omar Rodriguez Lopez și vocalistul Cedric Bixler Zavala, schimbă în medie un toboșar la două albume și o dată cu el întregul discurs. Iar niciodată ca până în prezent, până la actualul Deantoni Parks, TMV nu par a fi mai aproape de scăparea din cultura pop. Deantoni pare a fi omul providențial care printr-o manieră de interpretare genială (aici nu mă mai feresc) a schimbat atenția și obsesia celor doi lideri de pe “secția ritmică” pe partea de producție. Mutarea e câștigătoare. Deantoni a devenit astfel cel mai special toboșar din istoria TMV, iar Omar a câștigat un orizont nou de producție – injecția cu electronică într-un sound care nu părea să mai poată înghiți ceva nou – fuziunea finală care a transformat muzica lor într-un animal bizar, frumos și deopotrivă abstract. Tabloul e captivant, agresiv de inteligent și cu o proporție excelentă între girafe în flacari și cerculețe negre unite cu linii in zig-zag. Este o muzică “nefolositoare”. Nu e bună de condus spre mare, nu e bună de ascultat la căști în supermarket, nu e bună de consolat sufletul trist și nu e bună de dansat. E o muzică bună doar de ascultat, eventual la niște căști imense. E un atribut extrem de rar în cultura pop și des întâlnit în “cultura mare”. In care opera artistică nu își justifică existența prin funcționalitatea pe care o are.

La ceva timp după apariția albumului, îl contactez pe amicul Fierbințeanu, pe firul roșu de care sunt mândru că ne leagă în continuare. “Cum e, dom’le? L-ai ascultat? Ce zici?” îl întreb eu. “Dom’le da. Nu știu ce sa zic, nu prea se lipește, e intelectual, e deștept, e producție, dar nu prea mă atinge. Mai bine o dădeau tare, în sânge mult, ca odinioară”. După care am discutat despre altele, de-ale noastre.

March 28, 2012No Comments

Luna de miere s-a terminat, se pregătește căsnicia. Epilog

apărut original pe alerg.ro

Barcelona freamătă. Cum te învârți după o clădire, sau ieși dintr-un magazin, trebuie să fii pe fază. Sute și sute de alergători, molcom sau mai în viteză, stau cu privirea înfiptă-n orizont și toacă pas cu pas drumurile, trotuarele, podurile și plaja. Nu contează cine le stă în drum, alergătorii dețin prioritatea, și toată lumea se dă la o parte încântată. Pentru că duminică e maratonul din Barcelona.

Nouăsprezece mii patru sute cincizeci si cinci de oameni se vor încolăci duminică pe probabil unul dintre cele mai frumoase trasee urbane de maraton. Cifra e în creștere față de anul trecut cu 28%. În 2006, în anul în care competiția a avut loc pentru prima dată, au participat 4425 de alergători. Condițiile meteo sunt parcă luate pe comandă, de la cofetărie. 19 grade, cer senin.

Sagrada Familia, stadionul Camp Nou, clădirile incredibile ale lui Gaudí – Pedrera si Batlló, turnul Agbar, Portul Olimpic, Rambla, statuia lui Columb, toate frumusețile astea vor însoți alergătorul în cel mai cultural-transpirant event european (părerea mea!).

Cât despre mine, duminică am avionul spre casă. Au trecut 5 luni de când alerg în Barcelona, și dacă senzorii sau giroscoapele nu mint, am strâns sub pantofi onorabila sumă de 589.12 kilometri. Am participat în trei curse oficiale și oricât m-aș da peste cap, scot niște timpi mizerabili. Am cumpărat echipament de aproape 200 de euro.

Luni ajung acasă, în Câmpulung Moldovenesc, și mi se pare că dacă până acum am fost în luna de miere, căsnicia adevărată cu alergatul abia acum începe. Într-un orășel de 20 mii de locuitori, pe-o vale între doi munți, cu un lacăt oacheș, pe care parcă-l văd de pe acum, pe poarta stadionului local.

Fuga continuă așadar, roata vieții se-nvârtește, iar eu vă aștept pentru o nouă serie de scrisori, din frumoasa și ciudata Bucovină. Până atunci, vă mai servesc un platou cu poze barceloneze ale acestei statui în mișcare, alergătorul necunoscut. Doamnelor și domnilor, adios!

February 7, 2012No Comments

Despre alergare, puțin fotbal și cine mai fură prin Barcelona!

publicat original pe alerg.ro

Dragi prieteni alergători, vă salut de la geamul barului La Principal, din Barcelona. E un bar la intersecția dintre două străzi, are mese de lemn, vechi și cam uzate, iar pentru că tavanul e înalt, au înghesuit și-un mezanin, la care se ajunge pe-o scăriță îngustă. E mereu plin ochi de lume, de toate vârstele, în continuă conversație. Îmi place mult să mă uit la mesele pline cu bătrâni, îmbrăcați cu cămașă și cravată, care vorbesc în gura mare vrute și nevrute, în timp ce beau și mănâncă. Am comandat o salată și-o cafea unei chelnerițe englezoaice, care nu-și mai vede capul de treabă. Afară a început ușor să plouă și sunt 7 grade.

Duminică de dimineață, la fel ca în ultimele trei săptămâni, n-am reușit să mă trezesc mai devreme de ora 10. Pun asta pe seama faptului că urmez un program de antrenament pentru cursa de semimaraton, la care urmează să particip, pe 26 februarie. Nu e prima dată când alerg distanța de 21 km, însă mi-am propus să o fac puțin mai academic. Programul de antrenament nu e nici prea solicitant, dar nici tocmai ușor pentru un începător ca mine și din cauza asta mă simt destul de obosit. Mai puțin însă în timpul alergărilor propriu-zise, pe care simt că le execut tot mai ușor.

Astăzi dimineață, duminică, am alergat pe o distanță de 18 km, conform programului de antrenament. Astfel, în întreaga săptămână am adunat 45 km sub pantofi. Pentru că nu am o fire imună la factori externi, pentru fiecare alergare mai lungă simt că trebuie să-mi fac traseul de-acasă, în așa fel încât să nu coincidă cu unul pe care-am alergat cu câteva zile mai devreme. Așa cum poate câțiva dintre voi pățesc la fel, am nevoie de cât mai multe lucruri care să mă distragă de la efort. Muzica, podcast-urile cu emisiuni radio, sunt mereu binevenite. Însă traseul, poate mai mult decat alergarea în sine, este pentru mine principalul factor de stres.

Principala concentrație de alergători din Barcelona se află pe întinsul falezei, lângă plajă. Dacă îți începi fuga de lângă statuia lui Columb, de la sfârșitul faimoasei La Rambla, și pornești de-a lungul apei, ai garantată o alergare fără întrerupere, dus-întors, de aproximativ 16 kilometri. Atmosfera e plăcută, iar lumea vine la plajă, iar acum iarna, la picnic. Familiile sau grupurile de prieteni își întind pătura pe nisip și scot de mâncare și câte o sticlă de vin. De multe ori, în zilele însorite, poți vedea înotători, sau multe grupuri de tineri jucând volei peste fileurile înfipte în nisip.

Acum o lună sau două, am alergat pe lângă o tânără duduie care-și ridica rochița de pe fundul gol, în timp ce doi tipi mai breji, cu o cameră de filmat, înregistrau reacțiile publicului masculin. Eram amândoi roșii, eu pe față, în obraji, de rușine, încercând să mă prefac relaxat și indiferent, ea pe fund, de la toate palmele primite de la trecători.

Astăzi, pentru că a fost vânt și valuri destul mari, apa era plină de surferi. Spre capătul extrem al plajei, ajungi în cartierele noi, și poți trece pe sub două plăci fotovoltaice gigant. Toate aceste expresii ale libertății și civilizației se constituie într-un combustibil excelent pentru oricine, cu atât mai mult pentru un alergător precum al dumneavoastră sincer.

Din această cauză, ar fi o curată ipocrizie să mă plâng de monotonie pe un asemea traseu, însă dacă știu ceva bine despre mine, e că mă plictisesc repede. Din această cauză, astăzi, în loc să fac stânga de la statuia lui Columb, am făcut dreapta, spre digurile goale ale portului. E traseul meu de rezervă, și mă bucură să-l găsesc mereu gol și la fel de interesant. Dacă-l „storc” destul de bine, pot scoate 10 kilometri din el, plus cu cât mai „pișc” din traseul clasic, pot s-ajung liniștit la 20 km, cu suficientă variație de peisaj, încât să n-am timp să mă gândesc la călcâiul ăsta drept, care mă cam doare în ultima vreme.

Astăzi, duminică, în timp ce fugeam pe digul portului, cam înfrigurat și cu fesul tras pe ochi, printre vase și vapoare care mai de care, m-am gândit la ce-am văzut aseară, la meci.

Pentru că aseară, sâmbătă, am fost la un meci de campionat, pe Camp Nou, al magnificei FC Barcelona. Am plănuit de mult distracția, și împreună cu cei doi colegi de-apartament, ne-am ocupat locurile, cele mai ieftine pe care le-am putut obține, cu 34 de euro bucata, sus-sus in vârful stadionului. Barcelona a jucat slab, și deși am avut parte de-un gol Messi, oponenții, cei de la Real Sociedad, erau cât pe-aci să producă un egal.

Din cauza lipsei de spectacol din teren, ochii mi-au fugit pe măreția stadionului și a spectatorilor. Familii întregi venite cu pături de-acasă, stăteau înfofolite în tribune, aplaudând și râzand. La pauză, tot stadionul s-a mutat „înăuntru”, la sandvișuri și sucuri.

Nu știu cum sunteți voi, însă eu mă înmoi ca o cârpă când văd că lumea se poartă civilizat. Partida s-a terminat la 12 noaptea. 2-1 pentru Barca. Pe drumul de întoarcere, fanii echipei adverse mergeau în mijlocul puhoiului „blau-grana” și-am fost stresat pentru ceva timp, crezând că se vor lua la bătaie. La gura de metrou, câteva mii de oameni făceau o coada uriașă și tăcută de-a lungul bulevardului. Aș fi stat o oră uitându-mă la ei, așa de mult mi-au plăcut.

Însă fiindcă colegii de apartament n-aveau răbdare, am decis să ne încercăm norocul la următoarea stație de metrou, la care am ajuns pe jos. O dată intrați înăuntru, ne-am așezat pe-o bancă, contemplând tren după tren plin ochi de suporteri, urcați de la cealaltă stație.

Cu chiu cu vai, dintr-unul din trenuri, vreo șase-șapte bărbați, până în 40 de ani, au reușit să coboare pe rând, dintr-un vagon burdușit. S-au așezat lângă mine, în continuarea băncii. Au discutat relaxat, în română, despre cum e o seară excelentă pentru furat, în ciuda faptului că e foarte aglomerat și greu de urcat în tren. S-au pus de-acord asupra tacticii, trei la ușa din spate, doi la mijloc și-așa mai departe. Erau îmbrăcați bine, departe de clișeul etnic care ar putea să-ți vină în minte. Unul dintre ei purta un sacou. Trenul următor a intrat în stație cinci minute mai târziu. Tipul în sacou s-a ridicat în picioare, comandând cu voce groasă, parcă puțin obosit: „Gata… nu mai stăm, hai pe ei„. Au tras și-au împins și-au fost singurii de pe tot peronul care-au reușit să urce-n tren.

December 31, 2011No Comments

Cursa dels Nassos, anul nou și 12 boabe de strugure

Happy old year!

Pe 31 decembrie, în jurul orei cinci după-amiaza, chiar în momentul în care gazda la care urma să-mi petrec revelionul prepara un reușit Cheese Cake, peste zece mii de barcelonezi de toate națiile tremurau de nerăbdare și bună-dispoziție la startul unui cros tradițional de 10 kilometri, intitulat Cursa dels Nassos - Cursa Nasurilor. 

Undeva departe, în spate, la coada acestui organism comun, iată-mă și pe mine. Mai e jumătate de oră până la start și nu par a-mi găsi liniștea. Trebuie să mă întâlnesc cu un bun prieten, Bogdan, venit în vizită, care mi-a promis că-mi va face câteva fotografii. 

"Păi și cum ne întâlnim?"

"Păi vin eu și te caut."

"Domle, ești sigur? O să fie zece mii de oameni..."

"Păi ești la coadă, nu? Stai băi liniștit, că ne găsim noi..."

"Bine, na…"

Dacă ați fost vreodată pierdut de părinți când erați mici, probabil că înțelegeți senzația. Privirea mi se învârte buimac în toate direcțiile, de peste tot apar noi și noi alergători, numai chipul amicului, ia-l de unde nu-i. Strâng înciudat din dinți când văd cum se pozează lumea în jur, și pentru că nu sunt concentrat, mă încălzesc în pauzele când uit de Bogdan, în funcție de ce exerciții văd la ceilalți. 

Urmează o nouă mică problemă: n-am ace de siguranță să-mi prind numărul de concurs. Pentru că mă consider o persoană organizată, faptul mi se pare uimitor, mă irită și mă jenează. Mai fac puțin streching. Unde-i domle, băiatul ăsta? Îmi calc pe rușine și întreb de două ace. Le primesc și răsflu puțin ușurat. 

Mai sunt zece minute până la start, afară sunt 16 grade, iar încălzirea m-a cam încălzit.

Regret că n-am și eu pantaloni scurți, și tricou cu mâneci scurte. Port pantaloni lungi, o bluză cu mâneci lungi, specială, Compression, încă o bluză cu mâneci lungi, a concursului, și un windstopper. Un neofit oficial. Mi-e cald tare, dar poate dacă vine Bogdan, îi dau windstopperul să mi-l păstreze. 

În jur oamenii râd, se strâng în brațe, se pupă și se pozează. Își compară încălțările sau fac cu mâna la balcoane. Sunt tineri, sunt bătrâni, sunt copii în cărucioare, sunt câini în echipament! Sentimentul e contagios, am senzația că imediat trebuie să apară și amicul meu, care-o să mă ia în brațe și-o să mă felicite, doar pentru că viața e frumoasă! 

Încep să alerg în stânga-dreapta precum un cățel scos în parc, iar undeva, mult în față, se dă primul start. Tot din față izbucnește și un val de aplauze si țipete de bucurie, ce se împrăștie ca o maree pe tot bulevardul. Mă ajunge și pe mine, nu mă pot abține și ard un chiot strașnic cu care sunt sigur că aș fi făcut mândru cel puțin un profesor de muzică populară din zona natală, minunata Bucovină. 

La cinci minute distanță, se dă și-al doilea start, Bogdan n-a mai aparut, însă ce mai contează, sunt o cutie de fericire condensată. Încep să alerg ca un zăpăcit, repede, depășesc în neștire, și nu respir ordonat pentru că râd. Totul e minunat, soarele e la apus, primii cinci kilometri sunt pe lângă malul mării, iar anul ce stă să vină pare să-mi zâmbească. Alerg și râd! 

În continuare, doresc să vă povestesc ce fotografii aș fi făcut în timpul cursei dacă ar fi fost posibil. Așadar, am văzut:

- un domn care alerga cu mâna stângă în ghips;

- două cupluri care alergau împingând la cărucioarele în care dormeau copii, bine-mersi;

- trei tineri care alergau împreună cu câini în lesă. Doi dintre câini erau ogari, și purtau tricouri pe care, atât cât m-am priceput să traduc, scria "nu mă deranjează să alerg, o fac din plăcere". Celălalt câine era un Golden Retriever;

- un grup de aproape 20 de karatiști, care alergau în Kimono și cu fes de Moș Crăciun pe cap. O dată la doi kilometri se opreau pe marginea drumului și executau ba câte o serie de genuflexiuni, flotări sau câte o Kata la sincron - o serie de excerciții de luptă. Erau foarte haioși, și mulți dintre alergători se opreau să-i vadă și să-i aplaude;

- un domn costumat în toreador, care învârtea mereu o capă roșie, peste publicul de pe margine;

- doi tineri care alergau legați unul de celălalt cu o sfoară scurtă. Inițial am crezut că unul dintre ei e orb, m-am emoționat destul de tare și mi-am făcut imediat în gând o variantă de început de text pentru Alerg.ro care să înceapă cu: "Să alergi orbește e o sintagmă depășită". După ce am trecut pe lângă ei, am observat însă că niciunul nu era nevăzător, așadar am preferat să încadrez fapta la "mistere nedeslușite" și să alerg mai departe. 

 - mulți părinți în public care-și îndemnau copiii să bată palma cu alergătorii. N-am ratat ocazia, și-am bătut palma cu aproape zece copii. 

Când marcajul a aratat kilometrul 9 și mi-am verificat timpul pe iPod, mi-am dat seama că e târziu. Alergasem fără nicio noimă, repede la început, iar apoi gură-cască pentru restul cursei. Vroiam mult să scot sub 55 de minute (v-am spus, sunt un absolute beginner) însă când am trecut finișul, mi-am oprit ceasul la 59 minute și 20 de secunde. Pe partea stângă, după un gard, cu aceeași privire rătăcită pe care-o aveam eu la început, stătea prietenul meu Bogdan Răileanu, grație căruia pot să vă arăt câteva fotografii. Eram la finalul primei curse din viața mea, și eram cel mai fericit.

Câteva ore mai târziu, e 12 fix, trecerea dintre ani. Obiceiul spaniolilor spune că trebuie să mănânci 12 boabe de struguri, să-ți poarte noroc, câte una pentru fiecare lună din anul care vine. Momentul e destul de tensionat, pentru că trebuie să sincronizezi bătaia gongului (de la TV) cu înghițitul unei bobițe, și să nu rămâi în urmă. Și e dificil pentru că bineînțeles, exact atunci se fac cele mai haioase glume. Însă printre râsete, artificii, lacrimi, lumini și o gură plină de struguri nemestecați, gândul că urmează un an plin de alergări și febre musculare m-a lăsat la finalul celor 12 gong-uri de ceas, fără nicio boabă de strugure în palmă. 

P.S. Ca să-mi demonstrez naivitatea până la capăt, dar și buna credință, trebuie să vă spun că am primit de la organizatori un cip care sa-mi cronometreze în mod oficial parcursul și pe care l-am pus, fără niciun semn de întrebare, în buzunarul de la spate al pantalonilor. Ieri, la două zile de la cursă, frustrat că timpul meu nu apare în clasamentul oficial, am aflat că cip-ul se leagă de fapt la șireturile pantofilor. Așadar, dacă există vreun începător mai la început decât mine, rog să ia aminte. În fața tuturor celorlalți, roșesc în continuare. 

P.P.S. Vă aștept și la cursa următoare, pe data de 17 ianuarie, la 40 de kilometri de Barcelona, în localitatea Sitges, renumită pentru al său Festival Internacional de Cinema Fantastic de Catalunya. De data asta cu chip-ul la pantof. Hasta luego!

Contact

Email: bogdan.stamatin@gmail.com
Insta: @bogdanstamatin
Letterboxd film diary

© Bogdan Stamatin 2020-2024