January 25, 2012No Comments

Interviu exclusiv cu Josh Rouse

Apărută original în wetpaper.ro

Inainte de toate, sa va fac cunostinta:

Josh Rouse (as in mouse) este un domn in varsta de 39 de ani, nascut in Nebraska, USA. Inca din 1998, domnul Rouse canta melodii linistite si armonioase de unul singur, la voce si chitara, iar cand concerteaza alaturi de inca doi tipi, melodiile devin mai saltarete si dansante. E ceea ce se numeste un cantautor. Singer-songwriter. Din 2006, dansul traieste in Valencia, Spania unde este insurat cu o spanioloaica, de asemenea cantareata. Convertirea culturala in cuplul lor s-a produs dinspre directia mesei miresei, un lucru de-altfel minunat.

Muzica domnului Rouse (as in blouse) este simpla si ar putea fi descrisa nedrept, ca fiind muzica pe care o compune un licean care invata sa cante la chitara. In cazul sau insa, simplitatea este cvadruplu rafinata, si bunul gust este nativ. Prima parte a carierei dumisale, de pana in 2006, sta sub semnul unei emotivitati autentice, americane, folk.

O data insa cu insuratoarea, asa cum v-am spus, estetica domnului Rouse a capatat un altoi excelent prin expunerea la farmecele iberice. Albumul sau din 2010, El Turista, este impanat cu ritmuri si acorduri latine, secvente de bossa-nova, si cantece intregi cantate intr-o spaniola fin stricată și deci seducătoare. Dacă îmi permiteți, în cazul în care v-ați propus a vă îndrăgosti în 2012, păcăliți-vă aleasa sau alesul inimii cu albumul de care va spun. O/il va strivi cu timbrul bland al cantaretului, cu adevărul versurilor simple, si ii va induce acea mieroasă si otravitoare senzatie, cum ca si dumneavoastra sunteti si mirositi precum canta domnul Rouse, si anume foarte fain. Succes si grija la ce va doriti!

Unul dintre primele hituri ale lui Josh Rouse dupa sosirea pe pamant spaniol este Quiet Town, de pe albumul Subtitulo, unde domnia sa ne face vorbire despre alegerea de-a profita de avantajele vietii intr-un orasel mic, cu stradute pietruite, unde duminica dimineata lumea iese in piata sa bea, joace si manance. La mijloc spune ca din cand in cand ii lipseste agitatia, dar trece peste asta fluierand. Melodia e seducatoare, si cum ar spune Pepe, inima iti bate in ritmul muzicii. Daca nu s-a inteles pana acum, imi place Josh Rouse de mor.

Acestea fiind zise, si aflandu-ma temporar in Barcelona, aflu de un concert Josh Rouse, in the quiet town of Castellon, la vreo 300 km in sud, si ma gandesc ce-ar fi domnule, sa ii iau talentatului Josh Rouse un interviu pentru si mai bestialul Wet Paper. Mi-am facut asadar bagajul, m-am suit in tren, am calatorit printre livezi intregi de mandarini cu fructele la vedere, si iata-ma la opt si-un sfert seara, in fata clubului Four Seasons, din Castellon, aflat la parterul unui bloc, gandindu-ma ca asa e profesionist, sa abordezi artistul inaintea evenimentului, sa-i iei tensiunea la rece.

Ei bine, concertul incepuse de un sfert de ora. Nu-mi ramane decat sa va transcriu interviul, luat cu tensiunea la cald, trei ore si optșpe beri mai tarziu. Prima intrebare:

Reporter Wetpaper:

Sir, could you sign this for me?

Josh Rouse:

Well, sure!

Reporter Wetpaper:

You know, I’m from Bucharest, Romania, and I want to tell you that there’s a bunch of us there, who really like your music….

Josh Rouse:

Well… that means I should come there and sing, don’t you think?

Reporter Wetpaper:

Yeaaaaah….! …. thank you, Sir, good night….!

Josh Rouse:

Bye, take care.

Presupun că v-ati dat seama, omul era frant de-oboseala, n-avea rost sa insist. Dar e bine si-asa, se vede ca-i un tip pe cinste si iubește Romania. Va rog asadar sa-i ascultam muzica, si sa invitam domnisoarele la dans, ca pe vremuri. Salud!

December 26, 2011No Comments

Corespondență din Barcelona

Originally published on alerg.ro

Bună ziua. Numele meu este Bogdan Stamatin și am treizeci și doi de ani. In luna august am plecat într-o vacanță prelungită prin insulele Canare, iar în prezent locuiesc în Barcelona. Undeva, printre celelalte mailuri din Inbox am biletul de întoarcere, pentru data de 25 martie 2011, dar încă nu vreau să mă gândesc la el. In ultimii șase ani am lucrat ca fotograf, în București. M-am născut în Câmpulung Moldovenesc, în județul Suceava. La fel ca mulți alți oameni din provincie, am tendințe de idolatrie față de zona natală - în cazul meu Bucovina. De care "fug" însă, iată, de treisprezece ani. Și probabil că aici începe povestea mea de alergător.

În Câmpulung Moldovenesc, probabil la fel ca în majoritatea orașelor cu mai putin de 30 de mii de locuitori, adolenscența stă sub semnul plecării de la 18 ani. Cei patru ani de liceu trec în goană, elevul este într-o perpetuă stare de reverie, iar profesorii sunt ca niște antrenori pentru sportivii ce vor pleca la națională, într-un cantonament din care se vor întoarce de doua ori pe an, la Paști și la Crăciun. 

O generație întreagă, zeci de tineri, își iau zborul, bezmetici, precum un stol de fluturi către luminile mai puternice ale marilor orașe. Fugim cu toții.

Și iată-mă un deceniu, sute de nopți nedormite (minunate de altfel) și zeci de mii de țigări fumate mai târziu. Am senzația clară că am participat la o cursă foarte lungă. Sunt obosit, nedumerit, a fost frumos, dar nu prea mai țin minte nimic. Anii trecuți îmi apar precum niște tușe groase de culori, unele mai vesele, mai calde, altele mai reci. Linia de finish spre care am dat din papuci fericit, (scopul împlinirii), nu doar că nu țin minte s-o fi zărit, dar simt că am lăsat-o de mult în urmă, am trecut-o fără să știu. Acum continuu să fug, dar parcă invers, eu fiind cel urmărit de data asta, de o linie de finish plină de revedincări. 

Fără să mai stau prea mult pe gânduri, mă las pe mâna instinctelor de supraviețuire, care fac următoarele: mă pun să-mi vând toată agoniseala, îmi cumpără prima valiză, și-mi fabrică o fantasmă, în care urmează să trăiesc restul vieții pe o insulă subtropicală, unde toată alergătura se va sfârși, unde răspunsurile vor atârna coapte în copaci, și unde blestematul model modern: dorintă / cursă infernală / dezumanizare se va sparge în mii de valuri. 

Zis și facut. La douăzeci și ceva de ani de la revoluție, am fugit din țară. Și m-am apucat de-alergat.

Însă nu doresc să abuzez prea mult de încrederea și răbdarea dumneavoastră. Aceasta nu este o pledoarie prin care voi preaslăvi puterea vindecatoare a alergatului, pentru că în ce mă privește nu e niciodată chiar atât de simplu. Nu vreau să afirm că eram un depresiv plin de incertitudini, iar acum, după o alergare de o ora și trei sferturi, orice - însă numai îndoieli nu par sa mai am. 

Pentru că în continuare nu mi-e foarte clar ce voi face cu timpul rămas. Nu vreau să spun că atunci când alerg, undeva, de pe la kilometrul opt, am senzatia că îmi vin cele mai bune idei. Pentru că de-obicei le uit până când ajung sub duș, acasă. Nu vreau să spun că acum am o voință de fier, pentru că de cele mai multe ori plec la alergat precum, feriți-vă - urmeaza o rimă de neevitat, mielul la tăiat. 

Alergatul mi-a oferit însă o paradigmă diferită. Cea a abordării directe, la baionetă, a majorității problemelor. Sună pompos, recunosc. Dar cea mai urgentă problemă - și deopotrivă ignorată, suntem chiar noi înșine. Simt că m-am oprit din cursa fricii, m-am întors cinematografic, în slow-motion (pentru un surplus de dramă), cu jumătate din trup, ca să înfrunt și să privesc în ochi linia de finish ce mă urmarea până acum. 

Ordinea firească e reașezată, merg din nou în direcția naturală, spre finish, de data asta, încet, la pas. Nu mai vreau să fug, vreau doar să alerg. 

Pe data viitoare, cu zâmbet, înainte!

P.S. Acum, că ne cunoaștem mai bine, vă aștept pentru materialul următor, după Anul Nou, unde o să vă povestesc despre cât de minunat e sa alergi pe cei 15 km, dus-intors, ai plajei din Barcelona și mai ales despre Cursa dels Nassos - cursa tradițională de 10 kilometri, din ajunul Anului Nou, prin centrul orașului, al cărei deja mândru înscris oficial sunt. La mulți ani!

Contact

Email: hello@bogdanstamatin.com
Twitter: @bogdanstamatin
Letterboxd film diary

© Bogdan Stamatin 2020