March 28, 2012No Comments

Luna de miere s-a terminat, se pregătește căsnicia. Epilog

apărut original pe alerg.ro

Barcelona freamătă. Cum te învârți după o clădire, sau ieși dintr-un magazin, trebuie să fii pe fază. Sute și sute de alergători, molcom sau mai în viteză, stau cu privirea înfiptă-n orizont și toacă pas cu pas drumurile, trotuarele, podurile și plaja. Nu contează cine le stă în drum, alergătorii dețin prioritatea, și toată lumea se dă la o parte încântată. Pentru că duminică e maratonul din Barcelona.

Nouăsprezece mii patru sute cincizeci si cinci de oameni se vor încolăci duminică pe probabil unul dintre cele mai frumoase trasee urbane de maraton. Cifra e în creștere față de anul trecut cu 28%. În 2006, în anul în care competiția a avut loc pentru prima dată, au participat 4425 de alergători. Condițiile meteo sunt parcă luate pe comandă, de la cofetărie. 19 grade, cer senin.

Sagrada Familia, stadionul Camp Nou, clădirile incredibile ale lui Gaudí – Pedrera si Batlló, turnul Agbar, Portul Olimpic, Rambla, statuia lui Columb, toate frumusețile astea vor însoți alergătorul în cel mai cultural-transpirant event european (părerea mea!).

Cât despre mine, duminică am avionul spre casă. Au trecut 5 luni de când alerg în Barcelona, și dacă senzorii sau giroscoapele nu mint, am strâns sub pantofi onorabila sumă de 589.12 kilometri. Am participat în trei curse oficiale și oricât m-aș da peste cap, scot niște timpi mizerabili. Am cumpărat echipament de aproape 200 de euro.

Luni ajung acasă, în Câmpulung Moldovenesc, și mi se pare că dacă până acum am fost în luna de miere, căsnicia adevărată cu alergatul abia acum începe. Într-un orășel de 20 mii de locuitori, pe-o vale între doi munți, cu un lacăt oacheș, pe care parcă-l văd de pe acum, pe poarta stadionului local.

Fuga continuă așadar, roata vieții se-nvârtește, iar eu vă aștept pentru o nouă serie de scrisori, din frumoasa și ciudata Bucovină. Până atunci, vă mai servesc un platou cu poze barceloneze ale acestei statui în mișcare, alergătorul necunoscut. Doamnelor și domnilor, adios!

February 29, 2012No Comments

Două revelații la Barcelona

aparut original în alerg.ro

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor alergători, duminică am participat la semi-maratonul din Barcelona. Am terminat pe locul 9754 din 12.500 de participanți, și-am avut două revelații în ce privește activitatea ce ne unește.

N-aș vrea să pară că împopoțonez alergatul cu hiperbole și semnificații care să ne facă să ne simțim speciali, însă câteva lucruri mă tem că sunt cu adevărat ieșite din comun. Țin să vă spun de la bun început – concluziile la care-am ajuns sunt trase de la coada-cozii cursei, locul unde, de voie de nevoie, mă simt printre ai mei, printre bătrâni și accidentați, burtoși de birou și barmanițe care spun noapte bună la șase dimineața.

În primul rând mi-am dat seama că alergatul – activitatea asta atât de neatractivă și de banală, la îndemâna oricui și lipsită de un vreun scop anume (unde tot alergi, dom’le, atâta?) -, are un număr de particularități “fantastic” de speciale, ce nu se regăsesc în nici un alt sport.

Pentru că, vă rog ajutați-mă, mai cunoaște cineva vreun sport la care să poți concura în mod oficial în același timp împotriva mai multor campioni mondiali dar și împotriva unor… super-eroi?

Să vă explic, pentru că tabloul poate părea suprarealist. Duminică, la semi-maratonul din Barcelona, am alergat atât împotriva kenianului Abel Kirui, dublu campion mondial de maraton, (Berlin 2009 și Daegu 2011) dar și împotriva lui Catwoman, o cucoană aiurită, costumată cu tot ce trebuie, urechi, mustăți, plus o coadă pe care tot trebuia să și-o reașeze la fiecare cinci minute.

Așadar, m-am întrecut de la egal la egal cu un supercampion, asta în timp ce alergam și chicoteam împreună cu alți câțiva derbedei ca și mine, după coada lui Catwoman. Imaginați-vă doar o clipă că v-ar lăsa cineva să intrați pe un teren de fotbal, costumat în Spiderman, într-un meci în care să zicem că joacă Messi, și nu doar că nu veți fi alungat, ci din contră, tribunele v-ar aclama șuturile anemice!

Vă rog, spuneți-mi un alt sport în care ultimul concurent care trece finișul, care încheie jocul, „looser-ul” suprem, este aplaudat la fel, dacă nu mai abitir decât primul sosit!? Da, probabil că alergatul este cel mai democratic sport din lume, unde primești o medalie nu neapărat pentru performanța sportivă, ci pentru performanța umană. Apleacă concurente căpățâna, azi ești medaliat, azi ai avut voință!

Înainte să trec la cea de-a doua revelație și să închid scrisoarea, trebuie să vă enumăr repede câteva repere care au făcut din cursa asta, cea mai înaltă expresie a civilității publice cu care m-am întâlnit până în prezent. Organizatorii au gândit tot:

– au printat pe plicul în care se afla numărul de concurs un instructaj de prindere LA PANTOF a cipului de concurs . Foarte util începătorilor (vezi una din primele mele scrisori);
– au plantat, pe tot parcursul cursei, grupuri de toboșari care duduiau încontinuu, oferind distracție și motivare. La mijloc, pe la kilometrul 10, pe o scenă era un cor de copii, ce cântau în engleză despre cum suntem cu toții campioni;
– au trimis sms-uri înaintea cursei cu temperatura probabilă de a doua zi, și după cursă cu timpul scos în competiție;
 au permis accesul celor care protestau față de disponibilizările pe care sponsorul principal tocmai le făcuse;
– la stațiile de hidratare de la kilometrii 5, 10 și 15 au pus la muncă atât liceeni cât și pensionari, făcând podul între generații, punându-le față în față, să se înțeleagă unii pe alții, să se observe mai îndeaproape. Nimic mai plăcut decât să iei o sticlă de apă, în goana fugii, de la o doamnă de 75 de ani, să-ți zâmbească părintește și să strige încurajări după tine;
– la final au agățat medalii de participare zdravene de gâtul tuturor alergătorilor, au oferit apă, băuturi izotonice, banane și mandarine tuturor;
 au făcut un parteneriat cu trenurile regionale, iar toți cei din orașele satelit au putut veni și pleca gratuit de la cursă, arătând doar numărul de concurs;
– au contractat o firmă de fotografie de maraton și au pus la vânzare poze cu toți participanții;
– au contractat o firmă de webcamuri si participantii își pot vedea acum startul și finișul;
– au organizat un centru de recuperare musculară și consultații fizioterapeutice;
– au comunicat excelent, au făcut update-uri zilnice pe Facebook cu o lună înaintea competiției, cu știri, sfaturi de antrenament sau alimentație, creând un sentiment frumos de așteptare și nerăbdare.

Cea de-a doua revelație ține de natura vremurilor în care trăim. Nu luați în seamă că e un clișeu, pentru că exprimă un adevăr. Printr-un accident, trăim împreună într-o regiune blândă a lumii, într-o fereastră blândă a istoriei. Iar cursa de duminica mi s-a părut, prin amploarea și frumusețea ei, dovada fără echivoc a faptului că trăim o conjunctură norocoasă și – să poftească clișeul – trebuie să profităm cât mai mult de ea.

P.S. Alergările mele catalane se apropie încet de final, vă promit să revin cel puțin încă o dată, cu ceva mai multe fotografii și câteva perspective pentru viitor.

Foto: Mitja Marato

February 7, 2012No Comments

Despre alergare, puțin fotbal și cine mai fură prin Barcelona!

publicat original pe alerg.ro

Dragi prieteni alergători, vă salut de la geamul barului La Principal, din Barcelona. E un bar la intersecția dintre două străzi, are mese de lemn, vechi și cam uzate, iar pentru că tavanul e înalt, au înghesuit și-un mezanin, la care se ajunge pe-o scăriță îngustă. E mereu plin ochi de lume, de toate vârstele, în continuă conversație. Îmi place mult să mă uit la mesele pline cu bătrâni, îmbrăcați cu cămașă și cravată, care vorbesc în gura mare vrute și nevrute, în timp ce beau și mănâncă. Am comandat o salată și-o cafea unei chelnerițe englezoaice, care nu-și mai vede capul de treabă. Afară a început ușor să plouă și sunt 7 grade.

Duminică de dimineață, la fel ca în ultimele trei săptămâni, n-am reușit să mă trezesc mai devreme de ora 10. Pun asta pe seama faptului că urmez un program de antrenament pentru cursa de semimaraton, la care urmează să particip, pe 26 februarie. Nu e prima dată când alerg distanța de 21 km, însă mi-am propus să o fac puțin mai academic. Programul de antrenament nu e nici prea solicitant, dar nici tocmai ușor pentru un începător ca mine și din cauza asta mă simt destul de obosit. Mai puțin însă în timpul alergărilor propriu-zise, pe care simt că le execut tot mai ușor.

Astăzi dimineață, duminică, am alergat pe o distanță de 18 km, conform programului de antrenament. Astfel, în întreaga săptămână am adunat 45 km sub pantofi. Pentru că nu am o fire imună la factori externi, pentru fiecare alergare mai lungă simt că trebuie să-mi fac traseul de-acasă, în așa fel încât să nu coincidă cu unul pe care-am alergat cu câteva zile mai devreme. Așa cum poate câțiva dintre voi pățesc la fel, am nevoie de cât mai multe lucruri care să mă distragă de la efort. Muzica, podcast-urile cu emisiuni radio, sunt mereu binevenite. Însă traseul, poate mai mult decat alergarea în sine, este pentru mine principalul factor de stres.

Principala concentrație de alergători din Barcelona se află pe întinsul falezei, lângă plajă. Dacă îți începi fuga de lângă statuia lui Columb, de la sfârșitul faimoasei La Rambla, și pornești de-a lungul apei, ai garantată o alergare fără întrerupere, dus-întors, de aproximativ 16 kilometri. Atmosfera e plăcută, iar lumea vine la plajă, iar acum iarna, la picnic. Familiile sau grupurile de prieteni își întind pătura pe nisip și scot de mâncare și câte o sticlă de vin. De multe ori, în zilele însorite, poți vedea înotători, sau multe grupuri de tineri jucând volei peste fileurile înfipte în nisip.

Acum o lună sau două, am alergat pe lângă o tânără duduie care-și ridica rochița de pe fundul gol, în timp ce doi tipi mai breji, cu o cameră de filmat, înregistrau reacțiile publicului masculin. Eram amândoi roșii, eu pe față, în obraji, de rușine, încercând să mă prefac relaxat și indiferent, ea pe fund, de la toate palmele primite de la trecători.

Astăzi, pentru că a fost vânt și valuri destul mari, apa era plină de surferi. Spre capătul extrem al plajei, ajungi în cartierele noi, și poți trece pe sub două plăci fotovoltaice gigant. Toate aceste expresii ale libertății și civilizației se constituie într-un combustibil excelent pentru oricine, cu atât mai mult pentru un alergător precum al dumneavoastră sincer.

Din această cauză, ar fi o curată ipocrizie să mă plâng de monotonie pe un asemea traseu, însă dacă știu ceva bine despre mine, e că mă plictisesc repede. Din această cauză, astăzi, în loc să fac stânga de la statuia lui Columb, am făcut dreapta, spre digurile goale ale portului. E traseul meu de rezervă, și mă bucură să-l găsesc mereu gol și la fel de interesant. Dacă-l „storc” destul de bine, pot scoate 10 kilometri din el, plus cu cât mai „pișc” din traseul clasic, pot s-ajung liniștit la 20 km, cu suficientă variație de peisaj, încât să n-am timp să mă gândesc la călcâiul ăsta drept, care mă cam doare în ultima vreme.

Astăzi, duminică, în timp ce fugeam pe digul portului, cam înfrigurat și cu fesul tras pe ochi, printre vase și vapoare care mai de care, m-am gândit la ce-am văzut aseară, la meci.

Pentru că aseară, sâmbătă, am fost la un meci de campionat, pe Camp Nou, al magnificei FC Barcelona. Am plănuit de mult distracția, și împreună cu cei doi colegi de-apartament, ne-am ocupat locurile, cele mai ieftine pe care le-am putut obține, cu 34 de euro bucata, sus-sus in vârful stadionului. Barcelona a jucat slab, și deși am avut parte de-un gol Messi, oponenții, cei de la Real Sociedad, erau cât pe-aci să producă un egal.

Din cauza lipsei de spectacol din teren, ochii mi-au fugit pe măreția stadionului și a spectatorilor. Familii întregi venite cu pături de-acasă, stăteau înfofolite în tribune, aplaudând și râzand. La pauză, tot stadionul s-a mutat „înăuntru”, la sandvișuri și sucuri.

Nu știu cum sunteți voi, însă eu mă înmoi ca o cârpă când văd că lumea se poartă civilizat. Partida s-a terminat la 12 noaptea. 2-1 pentru Barca. Pe drumul de întoarcere, fanii echipei adverse mergeau în mijlocul puhoiului „blau-grana” și-am fost stresat pentru ceva timp, crezând că se vor lua la bătaie. La gura de metrou, câteva mii de oameni făceau o coada uriașă și tăcută de-a lungul bulevardului. Aș fi stat o oră uitându-mă la ei, așa de mult mi-au plăcut.

Însă fiindcă colegii de apartament n-aveau răbdare, am decis să ne încercăm norocul la următoarea stație de metrou, la care am ajuns pe jos. O dată intrați înăuntru, ne-am așezat pe-o bancă, contemplând tren după tren plin ochi de suporteri, urcați de la cealaltă stație.

Cu chiu cu vai, dintr-unul din trenuri, vreo șase-șapte bărbați, până în 40 de ani, au reușit să coboare pe rând, dintr-un vagon burdușit. S-au așezat lângă mine, în continuarea băncii. Au discutat relaxat, în română, despre cum e o seară excelentă pentru furat, în ciuda faptului că e foarte aglomerat și greu de urcat în tren. S-au pus de-acord asupra tacticii, trei la ușa din spate, doi la mijloc și-așa mai departe. Erau îmbrăcați bine, departe de clișeul etnic care ar putea să-ți vină în minte. Unul dintre ei purta un sacou. Trenul următor a intrat în stație cinci minute mai târziu. Tipul în sacou s-a ridicat în picioare, comandând cu voce groasă, parcă puțin obosit: „Gata… nu mai stăm, hai pe ei„. Au tras și-au împins și-au fost singurii de pe tot peronul care-au reușit să urce-n tren.

January 17, 2012No Comments

alerg.ro

E 7 dimineața.

Îmi ia puțin timp până sa-mi aduc aminte când am spus ultima oară propoziția asta. Merg cu pași mici și repezi pe un bulevard din Barcelona, înfrigurat, cu spatele aplecat, si cu fesul tras bine peste urechi. Alături de mine e colegul meu de apartament, Alfredo Salgado Torres, un tânăr mexican, doctorand în economie. E întuneric și din când în când dăm peste grupuri mici de oameni, care par a se întoarce de la o petrecere reușită.

În câteva cafenele angajații spală pardoseala, acompaniați de șuierul de presiune al aparatelor de espresso, care-mi trece prin urechi direct până-n centrul nervos, de unde o dorință numită cofeină mă amețește ușor. Nu e însă timp pentru cafea, pentru că ne grăbim spre gară. Mergem să alergăm în cursa de 10 kilometri, de la Sitges, un târgușor de aproape 30 de mii de oameni, la 40 de kilometri de Barcelona.

Odată ajunși în gară însă, liniștea contemplativă a ultimei jumătăți de oră se sparge, și parcă suntem treziți pentru a doua oară. Lume peste tot, lumini puternice. Căutăm buimaci peronul de la care pleacă trenul nostru și, odată așezați în el, ne punem pe trăncănit, doar-doar n-om adormi. E ora 8 deja. Cursa începe la 10:15, dar punctul de colectare a numărului de concurs și-a chip-ului se închide la 9:30, așa că n-ar strica să ajungem ceva mai devreme. La precis 8:36 trenul nostru oprește în prima stație. N-o știm. Concluzia e fierbinte și iritantă: nu ne-am urcat în trenul bun.

Coborâm cu ochii cât cepele. Alfredo e nedumerit: cum naiba, că doar scria Sitges pe peron? Suntem într-un orășel necunoscut, e înnourat, frig și parcă stă să plouă. Cursa pare brusc improbabilă și aproape că-mi simt corpul tremurând de bucurie, la gândul că azi scapă de nebunia asta recentă, cu alergatul, și poate ajunge înapoi acasă ceva mai repede. În același timp mă înfurii, ce naiba fac dacă n-am azi cursă, ce-i zic lui Marian de la Alerg.ro, căci doar i-am promis un material nou?

N-apuc să mă enervez cum trebuie însă, pentru că din gară, precum un stol de păsări exotice, iese un grup de vreo cinci-șase cucoane, pe la patruzeci și ceva de ani, care mai de care îmbrăcate în culorile nu tocmai discrete ale echipamentelor de alergat, vesele și țipătoare. Îmi întorc capul spre Alfredo, la timp să-i întâlnesc privirea izbăvită. Douăzeci de minute mai târziu suntem în Sitges, după ce-am aflat de toate problemele, maratoanele alergate si microfracturile de la picioarele cucoanelor ce ne-au salvat. Eliberator!

Anul acesta alergarea de la Sitges a strâns un maxim istoric de sportivi, de 4.500, parte datorită șarmului de stațiune mediteraneană al orășelului, parte datorită renumelui Festivalului anual de film. Specializat în principal în pelicule fantasy si horror, festivalul de la Sitges are o tradiție de aproape 50 de ani și chiar atrage nume mari: Tarantino, Lynch, Greenaway sau Cronenberg. Așa că nu mică ne-a fost mirarea când, ajunși la ora 9 pe faleza orașului, toate cafenelele de pe malul mării erau pline ochi de alergători relaxați și zâmbitori, picior peste picior, întinzându-și gâtul cu ochii închiși către soare. Un fel de cremă burgheză a sportivilor, să zicem.

Ne aliniem la start, cu chip-urile la șireturi. Cursa e împărțită în două. Unii aleargă la 10 km, altii la jumătate de maraton. Eu și prietenul mexican alergăm la 10. E prima dată când alerg împreună cu cineva, și nu pot să zic că mă simt tocmai confortabil.

De aceea convin cu Alfredo că fiecare dintre noi e liber să fugă în ritmul propriu, urmând a ne regăsi la final. Oricum, știind că tipul se antrenează rar și se miră tare când aude c-am alergat și 20 de km, mă gândesc c-un rânjet malițios că o să-l depășesc fără probleme. În plus, el însuși prezice că se va merge la pas cel puțin o dată în cursă. Victoria potențială, deși meschină, mă gâdilă plăcut.

Se dă startul, lumea aplaudă, domnișoarele țipă ca la concerte, e o răcoare excelentă, iar soarele mormăie printre nori. Cât ai clipi, Alfredo o ia la sănătoasa… măi să fie, zic, cu atât mai bine, să vezi ce leșină ăsta la jumătatea drumului. Nu pot să trec însă peste nenorocita de senzație de competitivitate, și deja am un ghimpe mic în coaste, gândindu-mă enervat că asta ar fi chiar bună, să scoată mexicanul un timp mai bun.

În același timp, îmi aduc aminte de cuvintele lui Haruki Murakami din cartea dumisale despre alergat, în care făcea vorbire despre cum unul din principalele motive pentru care îi place să alerge este că concurența e doar cu propria ta persoană. O afirmație cu care rezonez la rândul meu. Concurența mă defocusează, iar în cazul de față nu mă lasă „să-mi fac meciul”. Așadar, vreau nu vreau, încep să alerg și eu tare.

Motiv pentru care, pe la kilometrul 6, de unde de-obicei „dădeam a patra” și stăteam liniștit, acum parcă nu pot s-o mai scot din viteza a doua. Greu și asudat, ajung în ultima parte a cursei, ce se desfășoară pe străduțele din centrul orașului. Lumea aleargă repede, sunt mulți spectatori pe margine și la geamuri, aplauze multe și încurajări. Mă înviorez, e iarăși minunat și știu iarăși de ce-mi place alergarea. Gândesc că poate chiar și cu motorul stricat, tot l-am depășit pe mexican cumva, și trag tare pe final pentru timp. Trec linia pe care scrie 10 kilometri, moment în care intervine clasicul bucluc, care devine o tradiție personală.

Fie dintr-o inocență rarisimă, fie dintr-o crasă lipsă de contact cu realitatea, trag concluzia că e finalul cursei. Văd că lumea continuă, însă mă gândesc că or fi doar cei care aleargă la 20 km. Trag pe dreapta, opresc cronometrul, 53 de minute, scot telefonul, și fac poze-n stânga și-n dreapta. Sunt un înger de intenții bune cu mintea unui copil de zece ani.

Văd peste drum, după un gard, un stand cu apă pentru concurenți, și mă duc la adăpat. Un domn mă oprește și se burzuluiește în catalană. Deduc că-mi spune să alerg mai departe, însă nu mă dau bătut. Îi spun, nu, nu, domnule, eu am alergat la 10 km. El nu și nu, bombăne să alerg. Eu nu și nu, dumneata nu știi ce vorbești. Intru totuși la îndoială, reintru în cursă, și după câteva sute de metri constat cu groază că domnul avea cât se poate de dreptate, iar finișul era cu 500 metri mai departe.

Bineînţeles, la punctul de întâlnire, amicul Alfredo trona relaxat, cu un minunat timp de 50 de minute pentru întreaga cursă. Am strâns zdravăn din dinți, am zâmbit și l-am felicitat. Speedy Gonzales…

P.S. Vă aștept și pentru scrisoarea următoare, în care voi povesti și ilustra cu ceva mai multe fotografii cum mă antrenez să nu intru în alte buclucuri în cursa de jumătate de maraton, de pe data de 26 februarie, din Barcelona. Buena suerte!

December 31, 2011No Comments

Cursa dels Nassos, anul nou și 12 boabe de strugure

Happy old year!

Pe 31 decembrie, în jurul orei cinci după-amiaza, chiar în momentul în care gazda la care urma să-mi petrec revelionul prepara un reușit Cheese Cake, peste zece mii de barcelonezi de toate națiile tremurau de nerăbdare și bună-dispoziție la startul unui cros tradițional de 10 kilometri, intitulat Cursa dels Nassos - Cursa Nasurilor. 

Undeva departe, în spate, la coada acestui organism comun, iată-mă și pe mine. Mai e jumătate de oră până la start și nu par a-mi găsi liniștea. Trebuie să mă întâlnesc cu un bun prieten, Bogdan, venit în vizită, care mi-a promis că-mi va face câteva fotografii. 

"Păi și cum ne întâlnim?"

"Păi vin eu și te caut."

"Domle, ești sigur? O să fie zece mii de oameni..."

"Păi ești la coadă, nu? Stai băi liniștit, că ne găsim noi..."

"Bine, na…"

Dacă ați fost vreodată pierdut de părinți când erați mici, probabil că înțelegeți senzația. Privirea mi se învârte buimac în toate direcțiile, de peste tot apar noi și noi alergători, numai chipul amicului, ia-l de unde nu-i. Strâng înciudat din dinți când văd cum se pozează lumea în jur, și pentru că nu sunt concentrat, mă încălzesc în pauzele când uit de Bogdan, în funcție de ce exerciții văd la ceilalți. 

Urmează o nouă mică problemă: n-am ace de siguranță să-mi prind numărul de concurs. Pentru că mă consider o persoană organizată, faptul mi se pare uimitor, mă irită și mă jenează. Mai fac puțin streching. Unde-i domle, băiatul ăsta? Îmi calc pe rușine și întreb de două ace. Le primesc și răsflu puțin ușurat. 

Mai sunt zece minute până la start, afară sunt 16 grade, iar încălzirea m-a cam încălzit.

Regret că n-am și eu pantaloni scurți, și tricou cu mâneci scurte. Port pantaloni lungi, o bluză cu mâneci lungi, specială, Compression, încă o bluză cu mâneci lungi, a concursului, și un windstopper. Un neofit oficial. Mi-e cald tare, dar poate dacă vine Bogdan, îi dau windstopperul să mi-l păstreze. 

În jur oamenii râd, se strâng în brațe, se pupă și se pozează. Își compară încălțările sau fac cu mâna la balcoane. Sunt tineri, sunt bătrâni, sunt copii în cărucioare, sunt câini în echipament! Sentimentul e contagios, am senzația că imediat trebuie să apară și amicul meu, care-o să mă ia în brațe și-o să mă felicite, doar pentru că viața e frumoasă! 

Încep să alerg în stânga-dreapta precum un cățel scos în parc, iar undeva, mult în față, se dă primul start. Tot din față izbucnește și un val de aplauze si țipete de bucurie, ce se împrăștie ca o maree pe tot bulevardul. Mă ajunge și pe mine, nu mă pot abține și ard un chiot strașnic cu care sunt sigur că aș fi făcut mândru cel puțin un profesor de muzică populară din zona natală, minunata Bucovină. 

La cinci minute distanță, se dă și-al doilea start, Bogdan n-a mai aparut, însă ce mai contează, sunt o cutie de fericire condensată. Încep să alerg ca un zăpăcit, repede, depășesc în neștire, și nu respir ordonat pentru că râd. Totul e minunat, soarele e la apus, primii cinci kilometri sunt pe lângă malul mării, iar anul ce stă să vină pare să-mi zâmbească. Alerg și râd! 

În continuare, doresc să vă povestesc ce fotografii aș fi făcut în timpul cursei dacă ar fi fost posibil. Așadar, am văzut:

- un domn care alerga cu mâna stângă în ghips;

- două cupluri care alergau împingând la cărucioarele în care dormeau copii, bine-mersi;

- trei tineri care alergau împreună cu câini în lesă. Doi dintre câini erau ogari, și purtau tricouri pe care, atât cât m-am priceput să traduc, scria "nu mă deranjează să alerg, o fac din plăcere". Celălalt câine era un Golden Retriever;

- un grup de aproape 20 de karatiști, care alergau în Kimono și cu fes de Moș Crăciun pe cap. O dată la doi kilometri se opreau pe marginea drumului și executau ba câte o serie de genuflexiuni, flotări sau câte o Kata la sincron - o serie de excerciții de luptă. Erau foarte haioși, și mulți dintre alergători se opreau să-i vadă și să-i aplaude;

- un domn costumat în toreador, care învârtea mereu o capă roșie, peste publicul de pe margine;

- doi tineri care alergau legați unul de celălalt cu o sfoară scurtă. Inițial am crezut că unul dintre ei e orb, m-am emoționat destul de tare și mi-am făcut imediat în gând o variantă de început de text pentru Alerg.ro care să înceapă cu: "Să alergi orbește e o sintagmă depășită". După ce am trecut pe lângă ei, am observat însă că niciunul nu era nevăzător, așadar am preferat să încadrez fapta la "mistere nedeslușite" și să alerg mai departe. 

 - mulți părinți în public care-și îndemnau copiii să bată palma cu alergătorii. N-am ratat ocazia, și-am bătut palma cu aproape zece copii. 

Când marcajul a aratat kilometrul 9 și mi-am verificat timpul pe iPod, mi-am dat seama că e târziu. Alergasem fără nicio noimă, repede la început, iar apoi gură-cască pentru restul cursei. Vroiam mult să scot sub 55 de minute (v-am spus, sunt un absolute beginner) însă când am trecut finișul, mi-am oprit ceasul la 59 minute și 20 de secunde. Pe partea stângă, după un gard, cu aceeași privire rătăcită pe care-o aveam eu la început, stătea prietenul meu Bogdan Răileanu, grație căruia pot să vă arăt câteva fotografii. Eram la finalul primei curse din viața mea, și eram cel mai fericit.

Câteva ore mai târziu, e 12 fix, trecerea dintre ani. Obiceiul spaniolilor spune că trebuie să mănânci 12 boabe de struguri, să-ți poarte noroc, câte una pentru fiecare lună din anul care vine. Momentul e destul de tensionat, pentru că trebuie să sincronizezi bătaia gongului (de la TV) cu înghițitul unei bobițe, și să nu rămâi în urmă. Și e dificil pentru că bineînțeles, exact atunci se fac cele mai haioase glume. Însă printre râsete, artificii, lacrimi, lumini și o gură plină de struguri nemestecați, gândul că urmează un an plin de alergări și febre musculare m-a lăsat la finalul celor 12 gong-uri de ceas, fără nicio boabă de strugure în palmă. 

P.S. Ca să-mi demonstrez naivitatea până la capăt, dar și buna credință, trebuie să vă spun că am primit de la organizatori un cip care sa-mi cronometreze în mod oficial parcursul și pe care l-am pus, fără niciun semn de întrebare, în buzunarul de la spate al pantalonilor. Ieri, la două zile de la cursă, frustrat că timpul meu nu apare în clasamentul oficial, am aflat că cip-ul se leagă de fapt la șireturile pantofilor. Așadar, dacă există vreun începător mai la început decât mine, rog să ia aminte. În fața tuturor celorlalți, roșesc în continuare. 

P.P.S. Vă aștept și la cursa următoare, pe data de 17 ianuarie, la 40 de kilometri de Barcelona, în localitatea Sitges, renumită pentru al său Festival Internacional de Cinema Fantastic de Catalunya. De data asta cu chip-ul la pantof. Hasta luego!

December 26, 2011No Comments

Corespondență din Barcelona

Originally published on alerg.ro

Bună ziua. Numele meu este Bogdan Stamatin și am treizeci și doi de ani. In luna august am plecat într-o vacanță prelungită prin insulele Canare, iar în prezent locuiesc în Barcelona. Undeva, printre celelalte mailuri din Inbox am biletul de întoarcere, pentru data de 25 martie 2011, dar încă nu vreau să mă gândesc la el. In ultimii șase ani am lucrat ca fotograf, în București. M-am născut în Câmpulung Moldovenesc, în județul Suceava. La fel ca mulți alți oameni din provincie, am tendințe de idolatrie față de zona natală - în cazul meu Bucovina. De care "fug" însă, iată, de treisprezece ani. Și probabil că aici începe povestea mea de alergător.

În Câmpulung Moldovenesc, probabil la fel ca în majoritatea orașelor cu mai putin de 30 de mii de locuitori, adolenscența stă sub semnul plecării de la 18 ani. Cei patru ani de liceu trec în goană, elevul este într-o perpetuă stare de reverie, iar profesorii sunt ca niște antrenori pentru sportivii ce vor pleca la națională, într-un cantonament din care se vor întoarce de doua ori pe an, la Paști și la Crăciun. 

O generație întreagă, zeci de tineri, își iau zborul, bezmetici, precum un stol de fluturi către luminile mai puternice ale marilor orașe. Fugim cu toții.

Și iată-mă un deceniu, sute de nopți nedormite (minunate de altfel) și zeci de mii de țigări fumate mai târziu. Am senzația clară că am participat la o cursă foarte lungă. Sunt obosit, nedumerit, a fost frumos, dar nu prea mai țin minte nimic. Anii trecuți îmi apar precum niște tușe groase de culori, unele mai vesele, mai calde, altele mai reci. Linia de finish spre care am dat din papuci fericit, (scopul împlinirii), nu doar că nu țin minte s-o fi zărit, dar simt că am lăsat-o de mult în urmă, am trecut-o fără să știu. Acum continuu să fug, dar parcă invers, eu fiind cel urmărit de data asta, de o linie de finish plină de revedincări. 

Fără să mai stau prea mult pe gânduri, mă las pe mâna instinctelor de supraviețuire, care fac următoarele: mă pun să-mi vând toată agoniseala, îmi cumpără prima valiză, și-mi fabrică o fantasmă, în care urmează să trăiesc restul vieții pe o insulă subtropicală, unde toată alergătura se va sfârși, unde răspunsurile vor atârna coapte în copaci, și unde blestematul model modern: dorintă / cursă infernală / dezumanizare se va sparge în mii de valuri. 

Zis și facut. La douăzeci și ceva de ani de la revoluție, am fugit din țară. Și m-am apucat de-alergat.

Însă nu doresc să abuzez prea mult de încrederea și răbdarea dumneavoastră. Aceasta nu este o pledoarie prin care voi preaslăvi puterea vindecatoare a alergatului, pentru că în ce mă privește nu e niciodată chiar atât de simplu. Nu vreau să afirm că eram un depresiv plin de incertitudini, iar acum, după o alergare de o ora și trei sferturi, orice - însă numai îndoieli nu par sa mai am. 

Pentru că în continuare nu mi-e foarte clar ce voi face cu timpul rămas. Nu vreau să spun că atunci când alerg, undeva, de pe la kilometrul opt, am senzatia că îmi vin cele mai bune idei. Pentru că de-obicei le uit până când ajung sub duș, acasă. Nu vreau să spun că acum am o voință de fier, pentru că de cele mai multe ori plec la alergat precum, feriți-vă - urmeaza o rimă de neevitat, mielul la tăiat. 

Alergatul mi-a oferit însă o paradigmă diferită. Cea a abordării directe, la baionetă, a majorității problemelor. Sună pompos, recunosc. Dar cea mai urgentă problemă - și deopotrivă ignorată, suntem chiar noi înșine. Simt că m-am oprit din cursa fricii, m-am întors cinematografic, în slow-motion (pentru un surplus de dramă), cu jumătate din trup, ca să înfrunt și să privesc în ochi linia de finish ce mă urmarea până acum. 

Ordinea firească e reașezată, merg din nou în direcția naturală, spre finish, de data asta, încet, la pas. Nu mai vreau să fug, vreau doar să alerg. 

Pe data viitoare, cu zâmbet, înainte!

P.S. Acum, că ne cunoaștem mai bine, vă aștept pentru materialul următor, după Anul Nou, unde o să vă povestesc despre cât de minunat e sa alergi pe cei 15 km, dus-intors, ai plajei din Barcelona și mai ales despre Cursa dels Nassos - cursa tradițională de 10 kilometri, din ajunul Anului Nou, prin centrul orașului, al cărei deja mândru înscris oficial sunt. La mulți ani!

Contact

Email: hello@bogdanstamatin.com
Twitter: @bogdanstamatin
Letterboxd film diary

© Bogdan Stamatin 2020