apărut inițial pe wetpaper.ro

Eram în duș așa că nu mi-am dat seama că-mi curgea sânge din nas. Mi se scurgea pe corp până pe tălpi, iar când m-am uitat în oglindă am crezut că sunt bolnav. Și era o femeie care-și ține degetele în cutia mea de gheață, s-a uitat după colț și m-a întrebat dacă-s bine. Mi-a pus gheață pe limbă după care a plecat.

M-am trezit și nu mai aveam mâini, m-am uitat în jos și nici picioare nu mai erau, m-am împins spre ea cu umărul, dar nu mai era nimeni acolo. Am crezut că a lăsat un bilețel, dar era doar eticheta de la pernă. Apoi am observat că e o cârpă lângă urechea mea, ceasul suna dar nu era ceva ce să pot auzi.

Câteodată cineva te controlează pe de-a-ntregul. Iar când îți spune că nu poate trăi fără tine, n-o să te mintă, o să ia părți din tine și-o să stea deasupra ta și-o să plece. Da, o să plece cu o bucată din tine.

Cam despre asta e vorba în piesa de deschidere a primului album solo a lui Jack White al treilea.

Domnul White, la 36 de ani, le-a cam făcut pe toate. E în top 100 cei mai buni chitariști all-time, și-a instalat microfoane în jurul casei ca să audă ploaia mai bine înauntru, se ia la trântă, la propriu (vezi ultimul video din pagină), cu Gary Oldman, iar Bob Dylan se pare că i-a reparat gardul. De curând s-a luat la trântă și cu reprezentanții Guiness Book of Records, pe care i-a acuzat de tot felul de lucruri rele, totul pornind de acum câtiva ani, de la refuzul acestora de-a omologa sub numele White Stripes, recordul pentru cel mai scurt concert din istorie, - concertul de o singură notă dintr-un turneu canadian. Cei de la Guiness Book au replicat înșiruind reverențios motivele pentru care un asemenea eveniment nu se califică pentru un record în cartea lor. Prea târziu însă, pentru că White a adulmecat potențialul de coolness al feudei, și-a dus-o mai departe chiar zilele astea, declarând că nu se lasă înfrânt de refuz și că următorul său scop în ce privește Guiness Book e omologarea recordului de “cele mai multe metafore folosite într-un singur concert”.

O număratoare rapidă a figurilor de stil din “Missing Pieces” – prima piesă de pe Blunderbuss tradusă mai sus, ne pune în mână cel puțin zece figuri de stil. Iar White nu se oprește aici, consideră că inclusiv expresiile faciale ale sale și ale celor două trupe cu care cântă (una de fete / una de băieți), costumația, culorile și luminile din concert sunt metafore în sine, și-ar trebui cuantificate științific, în buna tradiție a unei mărci prestigioase precum Guiness Book.

Al doilea motiv pentru care am expus vulgar conținutul primei piese este pentru a lua contact direct cu ce zice albumul de debut al celui numit de Time ca fiind “the last big rock star left“. Și este evident de la bun început că domnul White, simplificând, suferă din dragoste.

Părerile sunt împărțite desigur. Un articol din The Atlantic o pune alb pe negru: White e un mare misogin iar ultimul album e dovada clară. În apărare îi sare un redactor de sex feminin de la The Guardian care schimbă retorica și dă ca exemplu colaborările extensive cu artiști femei (Meg White, Alison Mosshart, Wanda Jackson, Loretta Lynn) spunând că trebuie să-i fim recunoscători lui White pentru masculinitatea sa autentică și versul sincer.

Despre ce e vorba totuși?

Ei bine, primul pachet de patru piese îl prezintă pe Jack White distilat, post White Stripes/Raconteurs/Dead Weather, dar poate și mai important post Karen Elson, soția de care a divorțat în vara trecută (și care apare ca backing vocals pe refrenul câtorva melodii). Tematica e cea mai veche din lume, amorul și neplăcerile sale. Iar supărarea e mare.

Mare pe măsura pasiunii: “She doesn’t know but when she’s gone I sit and drink her perfume“, o pasiune renegată zilnic “If I get busy then I couldn’t care less what you do/ But when I’m by myself I think of nothing else“, care-l aduce aproape de-o victimizare nostimă: “I hear a whistle, that’s how I know she’s home“. Totul pe riff-uri beton și ritmuri old-school de care-ți dai seama că ți-au lipsit enorm doar atunci când le auzi din nou.

“Freedom at 21” pune la zid portretul femeii începutului de secol: “Two black gadgets in her hand, it’s all she thinks about. No responsibility, no guilt or morals cloud her judgement/ Smile on her face,/ She does what she damn-well please.” Sună înfricoșător de “incorect politic”, nu? Delicios.

“Love Interruption” e primul single de pe disc și poartă cheia în care putem citi întregul album. White cântă obsesiv în refren, parcă cu mâna pe Biblie, că “I won’t let love disrupt, corrupt or interrupt me“, în timp ce pe cele două strofe (într-o maree metaforică excepțională) pare că expune rețeta după care judecă autenticitatea unei iubiri: “I want love to: roll me over slowly,/ Stick a knife inside me, and twist it all around.”

“Blunderbuss” e și numele celei de-a cincea piese, momentul în care White își încordează credo-ul de povestitor încă o dată și țese un scenariu romantic pe holurile unui grand hotel. După tăvălugul acuzator din prima parte, situația e mai domoală deși rămâne imposibilă, așa cum pe siteul songmeanings.net utilizatorul VortexofLanguage ne-o descrie:

“I think it’s about two people who are having an affair that’s turning into real love, and everybody knows and obviously see it as immoral. He’s asking why it has to be such a bad thing- why is it a crime to feed their need for each other?” Vortex, mulțumesc.

Melodia e deosebit de caldă și romanțioasă iar White compară întâlnirea dintre cei doi iubiți cu detunătura unui Blunderbuss – o pușcă arhaică. Finalul îl găsește însă cu batista albă ridicată alături parcă de singura concluzie posibilă: “Doing what two people need is never on the menu“.

Cea de-a doua jumătate a discului e pure-Nashville-style, cu cinci piese de rockabily, folk și rhythm&blues, din care deja poți să-ți faci o idee despre cum va suna Jack White peste câteva decenii, atunci când așa cum spunea pe vremuri un profesor de la FJSC, “biologicul” nu-l va mai deranja. Ultima piesă, “Take me with you when you go“, termină albumul într-o corcitură splendidă de country, rock’n’roll și muzică din sud, reciclând tematica unui final de poveste ca la carte în care drumul, apusul, buzunarele goale și de ce nu, iertarea, sunt ingredientele unui nou început.

După un asemenea carusel de zgârieturi, țipete și salivă este evident că într-o curte plină de cocoși, domnul White este motanul șef. Lucru foarte bun. Așadar, avem un album retro, de la un artist cât se poate de presento, pe aceeași tematică de când lumeo. Cinste lui!