Precum ciocul găinii care ciupește cu precizie atomică locul unde se află grăunța de porumb în pofida vederii sale care cu greu poate fi numită vedere – mai degrabă un soi de preștiință, o clarviziune – la fel clapele pianului lovite de canadiano-francezul Chilly Gonzales – marele transpirator și deținător de record Guinness pentru cel mai lung concert de pian (27 ore, 3 minute, 44 secunde) – apasă direct pe buboaiele sufletești ale omului care suntem noi, astăzi.

Chilly Gonzales a mai făcut un album doar cu pian în el (dar și altele cu mai multe instrumente). Albumul ăsta e al doilea, doar cu pian-pian în el. De unde și legătura cu numele Solo Piano II (2).

Prima piesă se cheamă White Keys și foarte frumos că se cheamă White Keys, pentru că zâmbești și-ți aduci aminte de trupa Black Keys. E o piesă smulsă notă cu notă din ADN-ul pe care-l ai în salivă, e frumoasă ca prima iubită alături de care simțeai că vrei să spargi Banca Națională și să tragi la liber cu mitraliera în bystanders, ca prima dată când ți-ai dat seama că ai un iubit care transpiră ca un marfar rusesc doar pentru că te vede. You got me.

A doua piesă e o frecție romantică, bună și aia, desigur. Să fac eu una la fel de bună și după aia vorbim? Ei bine, nu! Nu ăsta e rolul nostru, aici la Wetpaper, rolul nostru e să fim aici, la Wetpaper.

A treia piesă, Minor Fantasy e și mai low. În muzică, pe foarte pe scurt, avem game majore și game minore. Și alte game cu nume grecești și alte nume. Minorele egal tristețe, complexe, frustrări, coșuri, jail time. Majorele egal tot înainte, vamonos chicas y chicos că que sera sera! La minutul 1.12 începe o temă de blues care e faină.

A patra piesă, Escher.

A cincea piesă… aah, a cincea piesă. Rideaux Lunaires. Legenda spune că Chilly Gonzales a compus-o după ce a asistat la o operație pe cord deschis a unui fluture de-o zi.

Nero’s Nocturne e și ea, foarte-foarte frumoasă. Doamnelor, domnilor, vorbim aici de un fenomen de “instant liking”, în cazul majorității pieselor, nu neaparat doar a ăsteia. Trec 5 secunde și gata, you’re sold.

Derulăm până la piesa zece, Othello. Piesa zece, Othello. Așadar, a zecea piesă e Othello. Fătată din magma Pământului (sau Terra, nu?) e tot ce-i mai bun și mai rău pe lumea asta. E sublimă, e kitchoasă, te-ntrebi dacă n-ai auzit-o în 2004, de la Delia de la N&D, îți dai peste gură, stai că-i WolfGang Amadeus Mozart Frate de fapt, n-are cum totuși, că-i manea, cum să fie manea, ești nebun, e choux a la creme, da’ de ce-i zice Othello, de ce-i așa frumoasă și proastă, cum de mă înșeală dacă are-un suflet așa de bun, aaaah, dulce ignoranță, pas de ne pasă!

Următoarea, unșpe, Train of Thought, e pur și simplu foarte dată naibii de frumoasă și simplă, albă-albă, Chilly Gonzales, efectiv mersi!

Doișpe, WinterMezo, deși parcă prevestește sfârșitul albumului, e neconcluzionantă totuși, nu-i nici oraș, nici natură, e balcon cu priveliște spre parc, are-un fel de optimism perdant, ca atunci când printr-un efort conjugat, îți iei adio de la cineva pe messenger și doar bunul vostru simț vă face să încheiați asigurându-vă unul pe celălalt că totul va fi bine și că mai vorbiți voi.

Penultimele două, desăvârșit de simple și melancolice, desăvârșit de așa cum e viața atunci când n-ai altă treabă decât s-o trăiești, desăvârșit de la ultima comandă și hai totuși să mai luăm un pahar, ultimul, ultimul și gata, mai dă-ne unu de fiecare și gata, încheie un album ce nu te va face să te scarpini nici măcar o singură dată. Un album curat, de nota zece.

(apărut inițial pe wetpaper.ro)