December 27, 2011No Comments

Should you walk the streets of Bucharest tonight, don’t forget, Fierbinteanu is playing. I'm postering.

December 26, 2011No Comments

Corespondență din Barcelona

Originally published on alerg.ro

Bună ziua. Numele meu este Bogdan Stamatin și am treizeci și doi de ani. In luna august am plecat într-o vacanță prelungită prin insulele Canare, iar în prezent locuiesc în Barcelona. Undeva, printre celelalte mailuri din Inbox am biletul de întoarcere, pentru data de 25 martie 2011, dar încă nu vreau să mă gândesc la el. In ultimii șase ani am lucrat ca fotograf, în București. M-am născut în Câmpulung Moldovenesc, în județul Suceava. La fel ca mulți alți oameni din provincie, am tendințe de idolatrie față de zona natală - în cazul meu Bucovina. De care "fug" însă, iată, de treisprezece ani. Și probabil că aici începe povestea mea de alergător.

În Câmpulung Moldovenesc, probabil la fel ca în majoritatea orașelor cu mai putin de 30 de mii de locuitori, adolenscența stă sub semnul plecării de la 18 ani. Cei patru ani de liceu trec în goană, elevul este într-o perpetuă stare de reverie, iar profesorii sunt ca niște antrenori pentru sportivii ce vor pleca la națională, într-un cantonament din care se vor întoarce de doua ori pe an, la Paști și la Crăciun. 

O generație întreagă, zeci de tineri, își iau zborul, bezmetici, precum un stol de fluturi către luminile mai puternice ale marilor orașe. Fugim cu toții.

Și iată-mă un deceniu, sute de nopți nedormite (minunate de altfel) și zeci de mii de țigări fumate mai târziu. Am senzația clară că am participat la o cursă foarte lungă. Sunt obosit, nedumerit, a fost frumos, dar nu prea mai țin minte nimic. Anii trecuți îmi apar precum niște tușe groase de culori, unele mai vesele, mai calde, altele mai reci. Linia de finish spre care am dat din papuci fericit, (scopul împlinirii), nu doar că nu țin minte s-o fi zărit, dar simt că am lăsat-o de mult în urmă, am trecut-o fără să știu. Acum continuu să fug, dar parcă invers, eu fiind cel urmărit de data asta, de o linie de finish plină de revedincări. 

Fără să mai stau prea mult pe gânduri, mă las pe mâna instinctelor de supraviețuire, care fac următoarele: mă pun să-mi vând toată agoniseala, îmi cumpără prima valiză, și-mi fabrică o fantasmă, în care urmează să trăiesc restul vieții pe o insulă subtropicală, unde toată alergătura se va sfârși, unde răspunsurile vor atârna coapte în copaci, și unde blestematul model modern: dorintă / cursă infernală / dezumanizare se va sparge în mii de valuri. 

Zis și facut. La douăzeci și ceva de ani de la revoluție, am fugit din țară. Și m-am apucat de-alergat.

Însă nu doresc să abuzez prea mult de încrederea și răbdarea dumneavoastră. Aceasta nu este o pledoarie prin care voi preaslăvi puterea vindecatoare a alergatului, pentru că în ce mă privește nu e niciodată chiar atât de simplu. Nu vreau să afirm că eram un depresiv plin de incertitudini, iar acum, după o alergare de o ora și trei sferturi, orice - însă numai îndoieli nu par sa mai am. 

Pentru că în continuare nu mi-e foarte clar ce voi face cu timpul rămas. Nu vreau să spun că atunci când alerg, undeva, de pe la kilometrul opt, am senzatia că îmi vin cele mai bune idei. Pentru că de-obicei le uit până când ajung sub duș, acasă. Nu vreau să spun că acum am o voință de fier, pentru că de cele mai multe ori plec la alergat precum, feriți-vă - urmeaza o rimă de neevitat, mielul la tăiat. 

Alergatul mi-a oferit însă o paradigmă diferită. Cea a abordării directe, la baionetă, a majorității problemelor. Sună pompos, recunosc. Dar cea mai urgentă problemă - și deopotrivă ignorată, suntem chiar noi înșine. Simt că m-am oprit din cursa fricii, m-am întors cinematografic, în slow-motion (pentru un surplus de dramă), cu jumătate din trup, ca să înfrunt și să privesc în ochi linia de finish ce mă urmarea până acum. 

Ordinea firească e reașezată, merg din nou în direcția naturală, spre finish, de data asta, încet, la pas. Nu mai vreau să fug, vreau doar să alerg. 

Pe data viitoare, cu zâmbet, înainte!

P.S. Acum, că ne cunoaștem mai bine, vă aștept pentru materialul următor, după Anul Nou, unde o să vă povestesc despre cât de minunat e sa alergi pe cei 15 km, dus-intors, ai plajei din Barcelona și mai ales despre Cursa dels Nassos - cursa tradițională de 10 kilometri, din ajunul Anului Nou, prin centrul orașului, al cărei deja mândru înscris oficial sunt. La mulți ani!

December 24, 2011No Comments

Feliz Navidad

December 22, 2011No Comments

December 20, 2011No Comments

Good friend Fierbinteanu, together with good friend Fierbinteanu - the wife, and good friend Bala - le dauphin, and countless other good friends will be playing a great concert in Bucharest, on the 27th. Go see them! I made their poster! 

December 14, 2011No Comments

tomorrow, the important.videoshow is taking a winter holiday. See you in spring!

December 13, 2011No Comments

Originally published on wetpaper.ro

Grație gestului binevoitor al unor prieteni, am participat aseară la concertul Red Hot Chili Peppers, din Barcelona. Ca orice cadou primit pe nepusă masă, biletul la concert a beneficiat de ingredientele perfecte ale unei surprize fără de care puteai trăi liniștit, dar la apariția căreia ți-e imposibil să nu jubilezi. În ciuda dezinteresului personal pentru audiția ultimului album, o seară excelentă mi se așternea dinainte.

Ca o notă secundară, cadoul mi-a oferit libertatea de a sta cu inima ușoară, dacă cumva în august, anul viitor, nu voi fi prin zona Arenei Nationale din București.

Astfel, sub umbrela tuturor auspiciilor pozitive, și încurajat de primăvara timpurie de afară, am oferit cel de-al doilea bilet mai tinerei mele colege de apartament, o entuziastă și de viață debordantă italiancă, pe nume Sonia. Sonia, în ciuda aparențelor ce o recomandă ca pe o cunoscătoare a dinamicii interne a tineretului european, este o fostă tocilară, care, conform propriilor spuse, mai fusese la un singur concert, în liceu. Precum misionarul în jungla amazoniană, mi-am asumat așadar încă o dată, fără ezitare, nobila misiune de-a boteza în focul sfânt al rock’n’roll-ului o nouă copilă rătăcită.

Palatul Sant Jordi, în care s-a desfășurat concertul, face parte din complexul de clădiri ce-a găzduit Olimpiada din 1992, și în ciuda numelui pompos, nu este nimic mai mult decât o sală polivalentă. E drept, pe-un deal – Montjuic, de unde poți vedea toată Barcelona. Și alături de un stadion olimpic retro-chic. În spatele castelului ce găzduiește muzeul de artă. E feeric. Intrăm.

Sala e plină pe trei sferturi, iar așa cum mi-era teamă, trupa din deschidere e cât se poate de interesantă, se numește Fouls, și cântă ultima piesa. Sonia țipă de uimire și plăcere la vederea miilor de oameni, rostește ceva în italiană, își prinde părul, și-l despletește, îl prinde iar, mă întreabă dacă sunt sigur că n-o să pățim ceva; eu zâmbesc pe sub mustăți, asigurând-o că ce-i mai bun, de-abia acum urmează. Biletele, în valoare cumulată de 110 euro, sunt pe scaune, undeva în spate-dreapta. Le găsim, îl găsim și pe vânzătorul ambulant de bere, 4 euro la 0.33, dar ce mai contează, dați-ne două la 0.5, o dată-n viață suntem tineri. Deviza ține pentru zece minute, când aparent pentru a doua oară-n viață suntem tineri, și mai luăm un rând de bere. Tânara însfacă și-un hot-dog, rugându-mă printre îmbucături să n-o pierd din vedere, să nu pățească ceva, că nu se știe ce se poate întampla la un concert de-ăsta. Lights out, începe concertul.

Prima piesă: n-o știu. A doua piesă: n-o știu. Fir-ar să fie, trebuia să ascult albumul înainte. A treia piesă: un hit. A patra piesă: un hit. Și tot așa.

Însa undeva, pe la al șaselea hit, perfida răcoare a unei nedorite angoase începea să-și facă loc. O senzație nemernică de deja-vu, de “am mai văzut schemele astea undeva”, începea să-mi gâtuie bunătatea de concert. Iar pe măsură ce norii de marijuana de peste tot și țipetele de bucurie ale Soniei începeau să-și estompeze din caracterul agresiv, răspunsul m-a lovit. Realitatea era un monstru hidos, un ditamai elefantul în cameră, iar eu eram singurul care-și dădea seama. Asistam la același concert pe care o altă formație îl dădea în urmă cu doi ani, pentru o altă generație. Formația AC/DC.

Imaginile au început să se asocieze fără să mai am vreun control: Flea la bustul gol, Angus Young la bustul gol. Flea scoate limba și face măscări, Angus Young scoate limba și face măscări. Flea merge în mâini pe scenă, A.Young face elicoptere pe spate în timp ce cântă. Hit după hit acolo, hit după hit aici. Barcelona you’re the best, Belgrade you’re the best. Secvențe de funk interminabile, fără sare și piper – Solo-uri hard rock interminabile, fără sare și piper. Lumini extraordinare și artwork-uri de efect aici – tren pe scenă, gonflabilă gigant acolo. Under the Bridge – Hell’s Bells. Californication – The Jack. Give it away – Thunderstruck.

Poate că discuția interesantă de-abia acum ar putea începe. Poate că e soarta inerentă a oricărei opere de artă pop să-și autodistrugă particularitățile prin expunerea lor ultraprelungită, megarepetată.

Nu mă pot opri de la a nu mă identifica cu generația căreia i se adresează RHCP, la fel cum am prieteni mai în vârstă pe care i-am văzut prinși în plasa generațională vânată de marketingul AC/DC. Voi privi apreciativ spectacolul foarte modern de artwork-uri și lumini al lui RHCP și voi zâmbi ironic la papușa gonflabilă a lui AC/DC. Anthony Kiedis va fi mereu de-o mie de ori mai cool pentru mine cu șapca lui chic, de mecanic californian, față de basca proletară a lui Brian Johnson.

Gândul care mă îngheață ține însă tocmai de firescul acestor lucruri, și de cât de nedrept, inutil sau fără miză ar fi să mă împotrivesc lor. Spre final, la bis, în timpul unei tirade de aproape cinci minute de funk instrumental, simpatica italiancă căsca în stânga mea, adormită, și oarecum dezamăgită că senzația iminentă de pericol și neprevăzut pe care-o avea în urmă cu câteva ore se diluase, în aerul de-acum puțin mai rece, al serii.

Așadar dacă aveți copii, și vă faceți probleme, dacă să le cumpărați sau nu bilet pentru concertul din București, eu va sfătuiesc să vorbiți cu învățătoarea, să-i ducă pe toți în excursie, cu clasa, pentru un frumos spectacol de muzică și lumini. Va fi educativ.

December 12, 2011No Comments

December 10, 2011No Comments

Following a visit in 1963, the surrealist artist Salvador Dali declared the Perpignan’s railway station the centre of the Universe, saying that he always got his best ideas sitting in the waiting room.

December 10, 2011No Comments

Lutopia is a real-life Toy Story, where your childhood drawings start talking. It’s all hand-made by the beautiful Veer Klara, and this idea could be the Christmas gift you give this year. Or like me, the one you receive. 

Contact

Email: hello@bogdanstamatin.com
Twitter: @bogdanstamatin
Letterboxd film diary

© Bogdan Stamatin 2020