Originally published on wetpaper.ro

Grație gestului binevoitor al unor prieteni, am participat aseară la concertul Red Hot Chili Peppers, din Barcelona. Ca orice cadou primit pe nepusă masă, biletul la concert a beneficiat de ingredientele perfecte ale unei surprize fără de care puteai trăi liniștit, dar la apariția căreia ți-e imposibil să nu jubilezi. În ciuda dezinteresului personal pentru audiția ultimului album, o seară excelentă mi se așternea dinainte.

Ca o notă secundară, cadoul mi-a oferit libertatea de a sta cu inima ușoară, dacă cumva în august, anul viitor, nu voi fi prin zona Arenei Nationale din București.

Astfel, sub umbrela tuturor auspiciilor pozitive, și încurajat de primăvara timpurie de afară, am oferit cel de-al doilea bilet mai tinerei mele colege de apartament, o entuziastă și de viață debordantă italiancă, pe nume Sonia. Sonia, în ciuda aparențelor ce o recomandă ca pe o cunoscătoare a dinamicii interne a tineretului european, este o fostă tocilară, care, conform propriilor spuse, mai fusese la un singur concert, în liceu. Precum misionarul în jungla amazoniană, mi-am asumat așadar încă o dată, fără ezitare, nobila misiune de-a boteza în focul sfânt al rock’n’roll-ului o nouă copilă rătăcită.

Palatul Sant Jordi, în care s-a desfășurat concertul, face parte din complexul de clădiri ce-a găzduit Olimpiada din 1992, și în ciuda numelui pompos, nu este nimic mai mult decât o sală polivalentă. E drept, pe-un deal – Montjuic, de unde poți vedea toată Barcelona. Și alături de un stadion olimpic retro-chic. În spatele castelului ce găzduiește muzeul de artă. E feeric. Intrăm.

Sala e plină pe trei sferturi, iar așa cum mi-era teamă, trupa din deschidere e cât se poate de interesantă, se numește Fouls, și cântă ultima piesa. Sonia țipă de uimire și plăcere la vederea miilor de oameni, rostește ceva în italiană, își prinde părul, și-l despletește, îl prinde iar, mă întreabă dacă sunt sigur că n-o să pățim ceva; eu zâmbesc pe sub mustăți, asigurând-o că ce-i mai bun, de-abia acum urmează. Biletele, în valoare cumulată de 110 euro, sunt pe scaune, undeva în spate-dreapta. Le găsim, îl găsim și pe vânzătorul ambulant de bere, 4 euro la 0.33, dar ce mai contează, dați-ne două la 0.5, o dată-n viață suntem tineri. Deviza ține pentru zece minute, când aparent pentru a doua oară-n viață suntem tineri, și mai luăm un rând de bere. Tânara însfacă și-un hot-dog, rugându-mă printre îmbucături să n-o pierd din vedere, să nu pățească ceva, că nu se știe ce se poate întampla la un concert de-ăsta. Lights out, începe concertul.

Prima piesă: n-o știu. A doua piesă: n-o știu. Fir-ar să fie, trebuia să ascult albumul înainte. A treia piesă: un hit. A patra piesă: un hit. Și tot așa.

Însa undeva, pe la al șaselea hit, perfida răcoare a unei nedorite angoase începea să-și facă loc. O senzație nemernică de deja-vu, de “am mai văzut schemele astea undeva”, începea să-mi gâtuie bunătatea de concert. Iar pe măsură ce norii de marijuana de peste tot și țipetele de bucurie ale Soniei începeau să-și estompeze din caracterul agresiv, răspunsul m-a lovit. Realitatea era un monstru hidos, un ditamai elefantul în cameră, iar eu eram singurul care-și dădea seama. Asistam la același concert pe care o altă formație îl dădea în urmă cu doi ani, pentru o altă generație. Formația AC/DC.

Imaginile au început să se asocieze fără să mai am vreun control: Flea la bustul gol, Angus Young la bustul gol. Flea scoate limba și face măscări, Angus Young scoate limba și face măscări. Flea merge în mâini pe scenă, A.Young face elicoptere pe spate în timp ce cântă. Hit după hit acolo, hit după hit aici. Barcelona you’re the best, Belgrade you’re the best. Secvențe de funk interminabile, fără sare și piper – Solo-uri hard rock interminabile, fără sare și piper. Lumini extraordinare și artwork-uri de efect aici – tren pe scenă, gonflabilă gigant acolo. Under the Bridge – Hell’s Bells. Californication – The Jack. Give it away – Thunderstruck.

Poate că discuția interesantă de-abia acum ar putea începe. Poate că e soarta inerentă a oricărei opere de artă pop să-și autodistrugă particularitățile prin expunerea lor ultraprelungită, megarepetată.

Nu mă pot opri de la a nu mă identifica cu generația căreia i se adresează RHCP, la fel cum am prieteni mai în vârstă pe care i-am văzut prinși în plasa generațională vânată de marketingul AC/DC. Voi privi apreciativ spectacolul foarte modern de artwork-uri și lumini al lui RHCP și voi zâmbi ironic la papușa gonflabilă a lui AC/DC. Anthony Kiedis va fi mereu de-o mie de ori mai cool pentru mine cu șapca lui chic, de mecanic californian, față de basca proletară a lui Brian Johnson.

Gândul care mă îngheață ține însă tocmai de firescul acestor lucruri, și de cât de nedrept, inutil sau fără miză ar fi să mă împotrivesc lor. Spre final, la bis, în timpul unei tirade de aproape cinci minute de funk instrumental, simpatica italiancă căsca în stânga mea, adormită, și oarecum dezamăgită că senzația iminentă de pericol și neprevăzut pe care-o avea în urmă cu câteva ore se diluase, în aerul de-acum puțin mai rece, al serii.

Așadar dacă aveți copii, și vă faceți probleme, dacă să le cumpărați sau nu bilet pentru concertul din București, eu va sfătuiesc să vorbiți cu învățătoarea, să-i ducă pe toți în excursie, cu clasa, pentru un frumos spectacol de muzică și lumini. Va fi educativ.